Omul pictat

Mi-am promis acum ceva timp că nu mai încep serii dacă nu am și restul volumelor, bineînțeles că promisiunea a durat vreo… treizeci și cinci de secunde. M-am regăsit din nou în situația în care am început o serie nouă și acum trebuie să aștept să-mi ajungă cel de-al doilea volum. După ce am citit o recenzie extrem de tentantă a Anei de la A drop of inspiration, mi-am zis că ar fi cazul să citesc și eu „Omul pictat”. Îți mulțumesc Ana pentru recomandare! Mi-a plăcut mult, după primele câteva zeci de pagini, după ce am intrat în atmosferă și am înțeles cum stau lucrurile în lumea construită de Peter V. Brett, nu am mai putut să las cartea din mână.

Acum aș vrea acum să faceți un efort de imaginație… Cum vine noaptea ies la suprafață niște monștrii denumiți miezingi care au un singur scop să sfâșie orice om le iese în cale. Sunt mai multe feluri de miezingi, ai pietrei, ai focului, ai lemnului, ai apei, ai vântului, toţi la fel de înfricoşători şi de puternici. Singura protecție a oamenilor împotriva lor este o scriere veche plină de magie cu glife (eu le-am asociat cu rune) care resping atacurile miezingilor, dar numai atâta vreme cât aceasta este intactă. Se pictează, se gravează pe ferestre, pe stâlpi, pe pereți sau pe orice se dorește a fi protejat.

Însă glifele trebuie verificate în fiecare zi pentru a evita să se șteargă sau să fie acoperite de murdărie, situație în care nu vor funcționa corect, iar monștrii vor reuși să spargă bariera magică atacând omanii din spatele glifelor. Miezingii par de neînvins. Oamenii se ascund în spatele glifelor și așteaptă în fiecare seară să vină soarele care alungă monștrii. După cum vă puteți imagina, călătoriile sunt complicate și rare, sunt foarte puțini oameni care se aventurează să nu fie noaptea la adăpost.

« Pe zid erau pictate cele mai mari glife pe care Arlen le văzuse vreodată. Ochii lui urmăriră traseul liniilor invizibile care le uneau, alcătuind o rețea care ar fi trebuit să-l facă de netrecut pentru miezingi.

Dar, în ciuda triumfului adus de o asemenea realizare, zidul îl dezamăgi pe Arlen. Orașele „libere” nu erau nicidecum astfel. Zidul îi ținea pe miezingi afară, dar îi ținea, totodată, și pe oameni înăuntru. În Pârâul lui Tibbet, cel puțin pereții închisorii nu erau vizibili.»

Mesagerii sunt singurii care se încumetă să călătorească, sunt un fel de poștași care merg dintr-o localitate în alta, dintr-un oraș în altul, transportând bunuri, scrisori și orice alte lucruri de folos. Sunt bine plătiți, apreciați pentru curajul lor de a-și risca viața pentru a menține comunicarea și schimbul între așezări. Mai există și Culegătoarele de Ierburi, un fel de medici care cunosc tainele plantelor, care ajută la vindecarea bolilor, a rănilor provocate de miezingi. Glifarii sunt specializați în gravarea, desenarea și verificarea glifelor. O altă meserie prezentă în această lume este cea a Saltimbancilor, care amuză oamenii cu spectacolele lor și transmit legendele și noutățile dintr-un oraş în altul.

Există o poveste din trecut, în care se spune că un Izbăvitor i-a ajutat pe oameni să îi învingă pe miezingi în timpurile străvechi și că acesta se va întoarce pentru a-i conduce din nou spre victorie. Nu se știe însă dacă este vorba doar despre un mit menit să întrețină speranța oamenilor că vor reuși cândva să scape de miezingi.

« -Nu vreau să aud astfel de vorbe, zise Jeph. Cu demonii nu te poți lupta, Arlen. Nimeni nu poate. Nu câștigi nimic dacă te lași ucis.

Băiatul clatină din cap.

-Sunt ca niște bătăuși, spuse. Ne atacă fiindcă suntem prea speriați să ripostăm. După ce i-am pocnit pe Cobie și pe ceilalți cu bățul ăla, nu m-au mai sâcâit niciodată.

-Cobie nu e un demon al pietrei, zise Jeph. Pe ăștia nu-i sperie niciun băț.

-Trebuie să existe o cale, insistă Arlen. Oamenii o făceau pe vremuri. O spun poveștile de demult. »

Arlen este unul dintre cele trei personaje principale. Facem cunoștință cu el când avea unsprezece ani, știe să graveze glife mai bine decât mulți Glifari cu experiență. El își dorește să devină Mesager, iar după întâlnirea cu Ragen, Mesagerul responsabil pentru zona în care locuiește, această dorință este și mai puternică. Talentul lui Arlen îi atrage atenția lui Ragen, iar după ce copilul reușește să supraviețuiască mai multe nopți sub cerul liber, acesta îl ia sub aripa sa protectoare ducându-l în Miln unul dintre „orasele libere”.

« Fata îl studie pe Arlen, care se uita lung în jur, fără să-i simtă privirea. Părul lui de un blond murdar nu fusese tuns, așa că era destul de lung, iar hainele lui scumpe erau șifonate și pătate, dar în ochi i se citea inteligența. Avea trăsături uniforme, simetrice, nicidecum neplăcute.»

Leesha este o adolescentă care are înclinații pentru a deveni Culegătoare de Ierburi. În urma unui scandal în sat, va fi luată în ucenicie de către Bruna, o culegătoare cu experiență vastă. Alături de ea va învăța secretele plantelor, ale tincuturilor, va asista la nașteri și la operații. Nu a avut o viață ușoară, dar are o voință, un curaj și o putere de muncă ieșite din comun.

Al treilea personaj pe care-l vom urmări este Rojer, care la o vârstă extrem de fragedă rămâne orfan. Va fi luat de un saltimbanc, crescut de acesta și inițiat în meseria de Saltimbanc.

De-a lungul capitolelor, vom trece de la un personaj la altul, de la un oraș la altul. Îi vom urmări cum vor crește, cum vor evolua și cum vor ajunge într-un final să se întâlnească. Cei trei au în comun dorința de a-i învinge pe miezingi, la bază acesteia stând o traumă din copilărie. Arlen și-a văzut mama sfâșiată de miezingi sub ochii lui în timp ce tatăl său stătea la adăpostul glifelor, Rojer a fost martorul uciderii părinților din cauza unor glife care nu au rezistat atacului, iar Leesha a trebuit să facă față unor maltratări din partea mamei și unor bârfe din sat.

Ce mi s-a părut extrem de interesant, este modul în care autorul descrie frica, teama oamenilor, care probabil că este cel mai mare dușman al lor, panica care îi paralizează și care îi împiedică să lupte. În timpul lecturii, simțeam groaza oamenilor la apariția miezingilor, o groază palpabilă, pe care aproape că o puteam vizualiza.

« Arlen știuse, încă din noaptea în care îl văzuse pe Jeph rămânând în siguranță, în spatele glifelor verandei, în timp ce-și vedea soția sfâșiată de miezingi, că arma cea mai puternică a acestora era frica pe care o inspirau. Însă nu înțelesese că frica putea lua mai multe forme. Fiindcă, în ciuda încercărilor de a dovedi contrariul, pe el îl îngrozea gândul că era singur. Avea nevoie de cineva, de oricine, care să creadă în ceea ce făcea el. De cineva împreună cu care să lupte și pentru care să se lupte.»

Scriitura este clară şi simplă. Descrierile sunt detaliate și vizuale, povestea s-a derulat în fața ochilor mei într-un ritm alert. Anii au trecut peste protagoniști, iar eu i-am urmărit cu foarte mare interes.

Este un roman fantasy în care autorul a creionat o lume plină de magie, de demoni și de locuri necunoscute, în care a strecurat povestea inițiatică a protagoniștilor noștri. Cartea vorbește și despre învingerea fricii, despre depășirea statutului, despre rezistență și lupta cu monștrii care nu sunt întotdeauna miezingii. Spre deosebire de alte poveşti de acest gen unde eroii sunt deja „construiţi” și „consacraţi”, aici vom vedea evoluția celor trei și modul în care vor ajunge eroi și mai ales prețul pe care sunt nevoiţi să-l plătească.

Vom descoperi şi multe personaje secundare despre care nu voi spune decât că aduc culoare și complexitate, dar care nu sunt foarte dezvoltate (nici nu pot spune că am simțit nevoia de mai mult). Fiecare personaj principal vine cu suita sa de personaje secundare.

Pentru mine și glifele sunt un personaj, prin prisma importanței pe care o au pentru supraviețuirea oamenilor, autorul este zgârcit în ceea ce privește originea lor, sper să aflăm mai multe despre ele în volumele următoare.

Aș mai avea multe de spus… dar deja am impresia că v-am povestit prea multe, m-am lăsat purtată de entuziasmul rămas în urma lecturii. Mi-a plăcut extrem de mult și abia aștept să încep cel de-al doilea volum.