Atlasul secret

Romanul este primul din trilogia “Marile descoperiri”, roman fantastic de aventură, concentrat pe descoperiri, care m-a dus pe parcursul lecturii, cu gândul la Cristofor Columb.

Autorul Michael Stackpole conturează o lume fantastică, medievală, cu reguli și obiceiuri, cu populații diferite, rivale sau nu, supuse sau rebele. Politica și interesul economic sunt prezente în carte, fiecare nație este condusă de câte un prinț fiecare având strategia lui de multe ori ascunsă cititorului.

Descoperim “Urgia” despre care înțelegem că a fost un război magic între nații, magia a scăpat de sub control provocând o catastrofă și schimbând față pământului. În anumite locuri efectele sunt incă vizibile cu toate că evenimentele s-au întâmplat cu 7 secole în urmă. Amănuntele despre evenimente sunt evocate “zgârcit” aproape că lasă cititorul să-și imagineze ce s-a întâmplat.

„Cand au curs vrăjile, au dizolvat totul, însă au și săvârșit totul. Toate locurile pe care le-ai văzut și mai mult decât îți poți imagina, toate au existat aici, în același timp. Trecutul și viitorul s-au amestecat, realitățile s-au combinat, plantele și animalele la fel, tot ce n-a fost protejat cumva a fost reconstruit.”

Acțiunea se concentrează în jurul familiei Anturasi, Qiro – bunicul, Keles și Jorim – nepoții, toți trei fiind cartografi, meserie foarte importantă în această lume modificată de magie, lume în care orientarea și descoperirea sunt extrem de importante. Nirati, sora lor, aparent fără talent în cartografie, îi păzește de urzelile politice și nu numai, la un moment dat lasă garda jos și va plăti pentru neatenție.

Jorim și Keles pleacă amândoi în expediție, unul pe mare, celălalt pe uscat, se întâlnesc cu personaje și creaturi fantastice, monstruase, modificate de magie și nemaiîntâlnite până atunci. Obiectivul lor este descoperirea tărâmurilor necartografiate. Cei doi frați sunt foarte diferiți, Jorim este hotărât, cu spirit de aventură, ambițios; în timp ce Keles pare mai molcom, mai neîndemânatic, mai stângaci, dar foarte talentat.

Acțiunea pornește încet, fără grabă, parcă lasă cititorul să intre în atmosferă. Romanul cuprinde multe descrieri, atât de locuri cât și de personaje. Personajele secundare, foarte numeroase, își dezvăluie importanța pe măsură ce intrăm în intrigă, unele însă dispar fără să înțelegem ce rol au jucat.

Autorul folosește cuvinte inventate, imposibil de pronunțat ceea ce ingreunează lectura, cel puțin în prima parte a cărții până ne obișnuim cu ele și cu ceea ce reprezintă.

Sfârșitul romanului este unul plin de răsturnări de situație, aș putea să spun, că este cel puțin neașteptat (și cred că este un “understatement”), un sfârșit care te face să vrei să citești și a doua parte din trilogie. Vă las pe voi să-l descoperiți!