Paneb cel Zelos

„Paneb cel Zelos” este al treilea volum din seria „Piatra luminii”, dedicat lui Paneb, fiul adoptiv al lui Nefer, maestrul de artă și a Clarei, femeia înțeleaptă din Locașul Adevărului (despre primele două volume am scris aici și aici). Îl vom urmări pe Paneb în evoluția sa în interiorul confreriei, datorită talentului său dar și puterii sale de muncă, acesta va trece peste toate dificultățile și va ajunge să cunoască toate secretele, inclusiv pe cel al pietrei de lumină.

Contextul politic se complică după moartea faraonului Ramses al II-lea,  urmașul de drept la tron este Sethi al II-lea dar și fiul său, Amenmes, își arogă dreptul de a conduce Egiptul, confruntarea pare iminentă. Cei doi sunt manipulați de generalul Mehy, de a cărui răutate și ambiție ne-am tot lovit în primele două volume. 

«Prezentându-și astfel falsele intenții, Mehy voia să demonstreze celor din confrerie că au în el un aliat cum nu se poate mai credincios. Manipulându-l pe tânărul și naivul Amenmes, generalul nu risca să fie demis din funcțiile sale.»

Mehy nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge obiectivele, își dorește să afle secretele pietrei de lumină și astfel să obțină puterea absolută devenind faraon. Este ajutat de soția sa psihopată, Serketa, care se specializează în folosirea otrăvii și care va înlătura pe toți oponenții soțului său. 

« Pentru a deveni stăpânul bogatei regiuni tebane, Mehy trebuia să scape de adversarii incomozi; nu credea nici în zei, nici în demoni, așa că nu ezitase să-și îndeplinească țelul folosind crima, asigurându-se de complicitatea adorabilei sale Serketa,care era fericită la culme când venea vorba să curme viața celor din jur. »

Mai mult decât atât, se folosește din ce în ce mai mult de trădătorul dinăuntrul conferiei, a cărui identitate rămâne încă necunoscută, împingându-l să facă lucruri de neconceput. 

« Nu erau niște muncitori obișnuiți, ci o echipă care străbătea un loc sacru, interzis profanilor, având datoria de a explora o cale nouă, cioplind stânca; până și trădătorul simți o oarecare emoție trecând dincolo de poarta de piatră a Văii Regilor, păzită de paznicii nubieni. Dar mersese prea departe să mai poată da înapoi și fusese prea umilit pentru a ierta. Dacă dreptatea ar fi existat, el ar fi trebuit să conducă destinele confreriei, și nu Nefer cel Tăcut.»

Confreria este din nou atacată din toate părțile, incertitudinea politică nu face decât să crească riscul distrugerii acesteia, însă zeii le sunt în continuare favorabili, Locașul Adevărului reușește aproape de fiecare dată să treacă peste obstacole. Nefer și Clara sunt sufletul satului, fiecare în felul său: Nefer prin puterea sa de creație și îndrumare a artizanilor, Clara prin forța de a vindeca atât rănile și bolile fizice cât și suferințele psihice. Artizanii au multe de făcut, trebuie să termine locul de veci al faraonului Sethi al II-lea, dar și pe cel al faraonului autoproclamat, Amenmes, pe langă toate celelalte atribuții obișnuite ale Locașului Adevărului.

Paneb evoluează, începe să realizeze care îi sunt responsabilitățile în interiorul confreriei, rămâne la fel de impulsiv, își va canaliza energia în creație și nu în distrugere. Soția sa, Uabet cea Pură îl susține în fiecare pas pe care-l face și îl ajută ori de câte ori se ivește ocazia.

Suspansul crește în acest volum, ne apropiem încet, dar sigur de ultimul volum, în care probabil vom afla cine este trădătorul din interiorul confreriei și ce va obține generalul Mehy. Finalul acestui volum este unul trist, emoționant și neașteptat.  Autorul ne răsfață cu același stil de scriitură, ușor de citit, cu detalii suficiente pentru a avea o imagine de ansamblu și pentru a intra în atmosfera Egiptului Antic, dar fără să ne plictisească.

Am lăsat greu cartea din mână, bănuiesc că știți sentimentul acela când vă spuneți „încă un capitol și închid”, exact acest lucru l-am experimentat eu. În concluzie, abia aștept să închei seria. 

 P.S. Mi-am propus ca până la finalul anului să termin toate seriile începute :), o să vedem dacă și reușesc.