Xenocid

« – Ender spune că ne aflăm aici, pe Lusitania, la cumpăna istoriei, că în următoarele luni sau în următorii ani aici va fi locul unde fie moartea, fie înțelegerea se va lăsa asupra tuturor speciilor înzestrate cu simțuri. »

Al treilea volum din saga lui Ender continuă acțiunea de unde ne lăsese în partea a doua. Suntem în continuare pe Lusitania, unde conviețuiesc acum trei specii diferite: oamenii, purcelușii (ziși și pequinos) și insectele. Toți trăiesc cu posibilitatea anihilării, căci Congresul a trimis o flotă pentru a distruge planeta, așa cum au făcut-o cu trei mii de ani în urmă eradicând (aproape) insectele cu ajutorul lui Ender. Vă întrebați de ce nu pleacă toți? Îi împiedică existența unui virus, numit descolada; letal pentru oameni, vital pentru purceluși. Plecarea oricăruia dintre ei de pe planetă ar însemna o pandemie universală și probabil dispariția rasei umane. Cam acesta ar fi cadrul general…

« Doar câțiva oameni știau cât de nesigură era supraviețuirea coloniei Milagre. Doar câțiva oameni știau cât de mult depindea de activitatea depusă de Ela și Novinha, în calitate de xenobiologi ai Lusitaniei, cât de inegală era competiția lor cu descolada, cât de devastatoare ar fi consecințele dacă Ela și Novinha ar fi întrecute vreodată. »

Valentine, sora mai mare a lui Ender, pleacă de pe planeta Trondheim împreună cu toată familia pentru a-l regăsi pe Ender pe Lusitania. Se va întâlni la jumătatea drumului cu Miro, fiul cel mare al Novinhiei, care suferise un atac cerebral. Vor interacționa foarte  mult în ciuda handicapului acestuia și vor dezvolta o legătură strânsă.

« Cu siguranță, o bună parte din vorbele lui trebuie să fi fost aproape neinteligibile. Și totuși, ea îl ascultase cu atâta atenție și atât de bine, încât îi înțelesese toate argumentele, nici măcar o singură dată nu-i ceruse să repete ceva. Putea să discute cu această femeie la fel de firesc cum vorbise cu toată lumea înainte de a suferi accidentul cerebral. Da, era încăpățânată, autoritară și grăbită să tragă concluzii, dar putea la fel de bine să asculte și o opinie contrară, să se răzgândească atunci când era nevoie. Știa să asculte, și el reușea să vorbească. Poate că în prezența ei avea să fie totuși Miro. »

Ender este în centrul acțiunii, îl regăsim cu aproximativ treizeci de ani mai în vârstă. Este matur, gânditor, ia în considerare toate posibilitățile, este căsătorit cu Novinha și are grijă de copii acesteia. Relația cu Jane, entitatea informatică prezentă peste tot este strânsă. Este Jane doar un program informatic? De ce este atât de legată de Ender? Ce rol va juca? Multe întrebări… vom primi însă și răspunsuri la unele dintre ele.

« Jane există în rețeaua filotică a ansiblurilor ; își putea înmagazina amintirile în rețeaua de computere de pe toate planetele și de pe toate navele aflate în spațiu, dar nu exista nici un loc unde să se pună pe ea însăși, căci pentru așa ceva i-ar fi trebuit o altă rețea de legături filotice. »

Personajele sunt în mare parte aceleași din primele două volume: Ender, Valentine (sora lui Ender), Novinha (soția lui Ender și cercetător principal pe Lusitania), Ela (fiica Novinhiei, de asemenea cercetător), Miro (fiul cel mare al Novinhei), Jakt (soțul lui Valentine), Planter (purceluș cercetător), Human și Rooter (copaci – tați),Matca și mulți alții. Știu, sunt mulți protagoniști, toți joacă un rol mai mult sau mai puțin important, mi-au dat impresia că fac parte dintr-un tablou complex, majoritatea având un singur țel: salvarea Lusitaniei.

« Diferența între el și ei era că Ender cunoștea toate pericolele, toate consecințele posibile ale fiecărui eșec și ale fiecărei erori. Cine era mai blestemat, cel care muncea fără să știe nimic până în clipa morții sau cel care-și urmărea distrugerea pe măsură ce se apropia, pas cu pas, zile, săptămâni și ani ? »

Noutatea vine odată cu introducerea personajelor aflate pe planeta Calea, unde trăiesc Vorbitorii cu Zeii, probabil cei mai inteligenți oameni din univers. Aceștia au un comportament cel puțin ciudat, sunt prizonierii unor ritualuri de „purificare”, asemănătoare cu afecțiunile obsesiv-compulsive, dar atât de necesare pentru ei. Sunt adepții Congresului și urmează întocmai instrucțiunile primite. De ce le cer zeii aceste ritualuri umilitoare? Cum vor intervenii aceștia în salvarea Lusitaniei? Vom face cunostiinta cu Wang-Mu, o tânără slujitoare, inteligentă, modestă, care va juca un rol decisiv în roman. Nu voi spune mai multe…

« Cineva din Congres știe și ne lăsa să facem în continuare aceste lucruri îngrozitoare și umilitoare, iar singurul motiv la care mă pot gândi e că astfel suntem ținuți sub control, rămânem slabi. (…) Subspecia noastră a fost dotată cu un nivel de inteligență superioară; dar, pentru a-i împiedică pe niște oameni atât de intelgenti să se elibereze, au avut grijă în același timp să ne inducă o nouă formă de SOC și ne-au inoculat ideea că zeii ne vorbesc, fie ne-au lăsat să credem că zeii ne vorbesc atunci când am ajuns singuri la explicația asta. »

Fiecare capitol începe cu un dialog între Matcă  și un reprezentant la purcelușilor (vom ști abia la sfârșit cu cine vorbește exact). Aceste interacțiuni clarifică ideile și acțiunile următoare, dar fără să dezvăluie prea multe detalii. Mi s-a părut foarte interesant procedeul.

Din punct de vedere al stilului, acest volum este în aceiași linie cu cel de-al doilea: multe idei, filozofie și mai puțină acțiune, ceea ce nu m-a deranjat, mi-a dat chiar mult de gândit. Relațiile între oameni, relațiile oamenilor cu alte specii pe care le înțeleg și le acceptă sau nu, distrugerea lucrurilor pe care nu le înțeleg, locul religiei în viața oamenilor sunt doar câteva dintre subiectele atinse de Orson Scott Card. Pregătiți-va pentru o lectură densă, detaliată, cursivă pe parcursul a șase sute de pagini.

Autorul dezvăluie o lume interconectată prin „filote” și „ansibluri”, logică și coerentă, dar care necesită atenție la detalii, răbdare și disponibilitate. Mi s-a părut mai ușor de citit decât cel de-al doilea volum, probabil pentru că m-am obișnuit cu stilul. Card este un adevărat maestru în a construi personajele, în a le dezvălui evoluția, în a le prezenta cititorului. V-am spus că Ender este preferatul meu? Chiar este…

Titlul m-a intrigat până la sfârșit. „Xenocid” înseamnă distrugerea intenționată a unei specii extraterestre… despre ce specie să fie vorba în final? Sfârșitul este antrenant, vine cu surprize și rezolvări. Le veți afla dacă citiți romanul… Eu abia aștept să citesc continuarea.

 «-       Așadar, acum începe măcelul.

–          E amuzant că ai tăi l-au început, nu oamenii.

–          Tot așa l-au început și ai tăi, când v-ați luptat cu oamenii.

–          Noi l-am început, dar ei l-au sfârșit.

–          Cum or fi reușind oamenii să înceapă de fiecare dată cu atâta nevinovăție și să sfârșească mereu cu mâinile mânjite de sânge ? »