Solar

M-am gândit mult cum să încep recenzia, îmi place mult Ian McEwan (am mai scris acest lucru), are un stil aparte, o coerență în scriitură, o ironie și un umor britanic, ieșit din comun cel puțin pentru mine. „Solar” este un roman în care autorul pune aproape în opoziție motivația personală, egoistă a lui Michael Beard și acel „greater good” despre care tot auzim în filme, în cazul nostru găsirea unei soluții de energie regenerabilă pentru salvarea planetei de la încălzirea globală. 

Michael Beard este un fizician, laureat al Premiului Nobel, un oportunist egocentric și afemeiat (aflându-se la a cincea căsătorie), cinic, cu un ego supradimensionat, lăsând impresia că totul gravitează în jurul lui. Am mai întâlnit și alte personaje similare în romanele lui Ian McEwan, cum ar fi Henri Perowne din „Sâmbată” sau Claude din „Coaja de nucă„, dar parcă nici unul nu este atât de plin de defecte.

„Aparținea acelei categorii de bărbați – vag descriptibili, deseori cu chelie, scunzi, grași, deștepți – care, în mod inexplicabil, păreau atrăgători unui anumit gen de femei frumoase. Sau așa avea el impresia, iar faptul că o gândea făcea ca lucrurile să și stea astfel. Și îi era de ajutor că unele femei îl credeau un geniu care avea nevoie să fie salvat. Dar acest Michael Beard era un bărbat de o condiție mentală îngustă, anhedonic, monotematic, doborât. „

Știu, nu pare un personaj de care să te atașezi prea ușor și cu toate acestea nu a reușit să mă facă să-l detest. Pe măsură ce citeam, mi se construia imaginea mai degrabă a unui „anti-erou”, dar cine zice că ar trebui să fie frumos și altruist cel care salvează lumea? Sau poate chiar aici este ironia?

Descoperim lumea lui Michael Beard, prin introspecțiile acestuia, cu fricile, temerile, aroganța și autosuficiența sa. După ce câștigă Premiul Nobel, personajul nostru se va folosi de prestigiul oferit de acesta pentru a avea respectul colegilor de breaslă, dar se oprește din cercetări, mulțumindu-se doar cu conferințe și rămânând în urmă cu ultimile descoperiri.

Printr-o conjunctură, ajunge să lucreze la un institut de cercetare pe probleme de încălzire globală cu obiectivul de a găsi o sursă ieftină de energie verde. În loc să se concentreze pe muncă, el se va gândi la viața lui, la cele patru soții pe care le-a părăsit și la cea de-a cincea, Patrice, care-l înșală și pe care este incapabil să o recucerească.

„Avea treizeci și patru de ani și încă își mai păstra aerul proaspăt, de căpșuni și frișcă de la douăzeci de ani. Nu îl tachina, nu se juca și nu flirta cu el, măcar asta ar fi fost o formă de comunicare, ci pur și simplu își perfecţiona plină de siguranță jovială indiferența cu care avea de gând să-l șteargă de pe față pământului.”

Va face o analiză a vieții sale profesionale, realizând că a pierdut pasiunea pentru muncă de la început, se va simți „pierdut”, nesatisfăcut, își va propune să se schimbe „de mâine”, fără a implementa însă.

„Einstein preschimbase modul în care înțelegea omenirea lumina, gravitația, spațiul, timpul, material și energia, înființase cosmologia modernă, vorbise liber despre democrație, Dumnezeu sau absența sa, își exprimase argumentele pentru bomba atomică, apoi împotriva ei, cântase la vioară, condusese ambarcațiuni, avusese copii, îi oferise banii de pe urma premiului primei neveste, inventase un frigider. Beard nu avea nimic înafară de Fuziunea aceea sau jumătate din ea.”

Am citit cartea destul de repede, cu toate că în roman sunt multe pasaje tehnice, științifice, uneori plictisitoare, autorul presară și scene comice, ironice ceea ce ține cititorul în alertă până la sfârșit, un exemplu de astfel de scenă ar fi expediția de la cercul polar.

„Era doar o întâmplare cartografică faptul că Polul Nord fusese plasat deasupra celui sudic, însă el, unul, nu-și putea reprima impresia că se află în vârful lumii și toți ceilalți, inclusiv Patrice, erau undeva sub el.”

Despre sfârșit nu am să vorbesc, cum nu o fac de obicei, o să zic doar că este…după faptă și răsplată.