Laleaua neagră

Posted by

Zilele trecute am început să fac ordine în biblioteca fiicei mele și am găsit “Laleaua neagră”. În timp ce o răsfoiam, mi-am amintit de momentul din adolescență când am citit-o pentru prima oară, noaptea, sub pătură, la lumina laternei, grăbită pentru că a doua zi aveam termen să dau cartea înapoi. Cu nostalgie, am decis să o recitesc…

Alexandre Dumas este unul dintre primii scriitori care-mi vin în minte atunci când mă gândesc la roman istoric și aproape imediat văd imaginea celor trei mușchetari sau a Contelui de Monte Cristo. 

Cu “Laleaua neagră”, Dumas ne transportă imaginar în Olanda secolului al șaptesprezecelea, când începuse deja o frenezie în jurul lalelelor, aduse de curând din Orient. Autorul va începe însă cu o mică lecție de istorie, pentru a ne introduce în contextul acelei vremi, lecție pentru care aproape își cere scuze considerând că ar plictisi cititorul (nimic mai fals).

Wilhelm de Orange ajunge la putere după ce îi înlătura pe opozanții săi, frații de Witt, acuzați de înaltă trădare pentru că purtaseră o corespondență cu regele Franței, inamicul Olandei.

În aceste împrejurări, orașul Harlem anunță un premiu de 100.000 de fiorini pentru horticultorul care va reuși să creeze o lalea perfect neagră, fără pete sau impurități. Așa cum era și normal mulți încearcă…

“Era tocmai epoca în care societatea tulipieră din Harlem propusese un premiu aceluia dintre horticultori, care va reuși să cultive marea lalea neagră, fără nici o pată, problemă nerezolvată și despre care se spunea că nici nu se va rezolva vreodată, dacă se ia în considerare că pe vremea aceea nu se pomenea nici măcar o specie de culoarea funinginii de la natură.”

Cornelius van Baerle, un tânăr aristocrat, mai mult decât pasionat de flori petrece mulți ani făcând încrucișări și re- încrucișări de lalele, fără să se dea în lături de la a cheltui averea personală pentru a reuși.

“Vai, sărmanul băiat. Ce dulce și naiv copil. Copil savant, lucru atât de rar și nu se gândește decât la florile sale.”

Însă, vecinul său, Isaac Boxtel are aceiași ambiție fără a avea și puterea financiară a lui Cornelius de a o realiza. Ros de invidie, va începe să-l urmărească cu frenezie, căutând orice motiv pentru a-l înlătura din cursă. Bineînțeles că, cine caută, de obicei găseşte… Urmărindu-l, Isaac surprinde o scenă, în care-l vede pe Cornelius ascunzând niște documente încredințate de unul dintre frații de Witt. Il denunță autorităților și Cornelius se regăsește în închisoare, acuzat de trădare, o crimă pe care nu a comis-o.

“În timp ce van Baerle, prășea, plivea, umezea straturile, în timp ce îngenunchea pe marginea gazonului analiza fiecare fir de lalea în floare și medita asupra modificărilor ce putea să le aducă, împerecherile culorilor pe care ar putea să le încerce, Boxtel ascuns în spatele unui mic sicomor plantat de-a lungul zidului din care își făcuse un ascunziș, urmărea cu ochii umflați și gura spumegândă, fiecare pas, fiecare gest al vecinului (…).”

M-am atașat ușor de Cornelius, atât de naiv și de pasionat de flori încât nu vede cine îi sunt dușmanii. Ajunge să se regăsească în situații complicate pe care însă le acceptă cu ușurință și cu o anume resemnare.

Dumas nu ar fi Dumas dacă nu ar fi presărat și o poveste de dragoste în roman… În închisoare fiind, Cornelius o cunoaște pe Roza, fiica gardianului închisorii de care se îndrăgostește. Va reuși oare Cornelius să-și îndeplinească visul și să câștige premiul? Vecinul va putea oare să-l împiedice? Cel rol va juca Roza în toată povestea?

Se citește ușor (ca de altfel majoritatea romanelor lui Dumas), am resimțit aceiași nerăbdare din adolescență, mai ales pentru că nu-mi mai aminteam toate detalile poveștii. Acum, aș putea poate să-i “reproşez” autorului faptul că Roza este prea perfectă, prea drăguță, prea amabilă, prea fidelă, într-un cuvânt are numai calități, dar nu o fac…

“Laleaua neagră” nu este o capodoperă, dar este o carte amuzantă, din care nu lipsesc comploturile, răsturnările de situație, curajul personajelor, umorul.  În concluzie, mi-a făcut plăcere să o recitesc.

2 comments

  1. Acum câteva ore mă gandeam cu câtă frenezie am citit această carte cu câțiva ani în urmă și cum acum parca nu am curaj de “Cei trei mușchetari”. :))
    Dar imi da curaj recenzia ta. Ah, ai o scriere faină, curată.

    Liked by 1 person

    1. Ma bucur mult ca-ti place cum scriu. Multumesc frumos 🙂! “Cei trei muschetari”, hmm am citit-o tot in adolescenta si mi-a placut. Acum dupa ce ai citit “Fahrenheit 451” si “1984” poate fi o lectura relaxanta 🙂🙂🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s