Penelopiada

Zilele trecute vorbeam cu fiica mea, o cititoare pasionată , despre cum își alege ea cărțile, bineînțeles citește a patra copertă, însă, prima fraza este cea mai importantă pentru ea, este ceea ce o convinge să cumpere sau nu cartea.

“Penelopiada” de Margaret Atwood începe așa:

« Acum, c-am murit, știu totul. Așa voiam să se întâmple, dar, ca atâtea alte dorințe de-ale mele, nu s-a împlinit. Știu doar câteva factoide. Inutil să precizez că moartea constituie un preț mult prea mare pentru satisfacerea curiozității.

De când sunt moartă – de când am ajuns în această stare fără oase, fără buze, fără sâni – , am învățat unele lucruri pe care aș fi preferat să nu le știu, ca atunci când asculți pe la uși sau când deschizi scrisorile altora. V-ar plăcea să citiți gândurile ? Ia mai reflectați !

Cum să rezist unui astfel de început ? Aşa cum ştiţi, sunt pasionată de mitologie, şi de mitologia greacă în special. În ultima vreme, am tot citit reinterpretări ale unor mituri, cum ar fi “Cântul lui Ahile” de Madeline Miller sau “Odiseea povestită de Penelopa, Circe, Calypso şi celelalte” de Marilu Oliva.

Margaret Atwood ne introduce în universul Greciei antice, repovestind şi ea Odiseea dar prin ochii Penelopei, fidela soție a lui Ulise. Îmi aminteam destul de puține despre ea, știam că l-a așteptat douăzeci de ani, că era mai mult deșteaptă decât frumoasă, că i-a fost loială chiar și atunci când casa i-a fost «invadată » de pețitori obraznici, și… cam atât.

« Pețitorii nu și-au făcut apariția imediat. În primii nouă sau zece ani după plecarea lui Odiseu, știam unde se află – la Troia – și că era în viață. Nu, n-au început să ia palatul cu asalt, până când nădejdea n-a prins, încet-încet, să se stingă. Întâi au venit cinci, apoi zece, apoi cincizeci – cu cat erau mai mulți, cu atât se simțeau mai atrași spre palat, temându-se să nu piardă ospețele fără sfârșit și loteria mariajului. »

Penelopa, fiica lui Icar, regele Spartei și a unei naiade, o zeitate a apei, ne povestește din infern cu umor și ironie despre nașterea și copilăria ei, despre cum tatăl său a încercat să o înece în mare pentru că se prevestise că îi va țese giulgiul în care va fi îngropat. Ajungem în punctul în care Penelopa urmează să se căsătorească cu Odiseu și să plece în Itaca. Nimic nou… începusem să mă întreb dacă Atwood va urma istorisirea deja cunoscută… da, o urmează, cu o perspectivă feminină, și, până într-un punct. Am descoperit-o pe Penelopa, dincolo de „clișeele” întipărite, i-am înțeles personalitatea, viața, durerea, puterea… Autoarea se “desprinde” și introduce un secret al Penelopei, care ne modifică percepția asupra evenimentelor ce au urmat.

Din loc în loc, avem parte de întreruperi ale narațiunii de către corul celor doisprezece sclave omorâte de Odiseu la întoarcerea din Troia, acestea fiind considerate trădătoare… Oare chiar l-au trădat sau sunt de fapt victime colaterale ? Intervențiile lor sunt în versuri, amintind de corul din piesele tragice antice, punctează anumite aspecte ale poveștii Penelopei și îi reproșează lui Ulise ce le-a făcut de dincolo de mormânt. Odiseu va fi judecat, dar într-un tribunal din timpul nostru, slujitoarele fiind cele care îl acuză … care va fi oare deznodământul?

Regina insulei are talent de povestitor, interpretează evenimentele din punctul ei vedere, scoțând uneori “fantasticul” din peripețiile lui Ulise. Dacă ciclopul nu era ciclop de fapt ? Dacă vrăjitoarele, zeițele, erau de fapt numai femei seducătoare ? Oare povestea lui Ulise ar mai fi fost atât de cunoscută ? De interesantă ?

« Unii saci sunt foarte mici, alții, mari ; al meu e rezonabil ca mărime, deși o mulțime dintre cuvintele aflate acolo au legătură cu eminentul meu soț. Cât m-a prostit el pe mine, zic unii. A plecat luând totul ; altă specialitate de-a lui : plecările.

Părea întotdeauna atât de veridic ! Mulți sunt convinși că versiunea lui asupra desfășurării evenimentelor este cea adevărată, adică, mai mult sau mai puțin, câteva crime, câteva frumuseți seducătoare, câțiva ciclopi. Până și eu îl credeam din când în când. »

Un alt personaj interesant este verișoara Penelopei, frumoasa Elena, cea din cauza căreia Odiseu și ceilalți eroi greci au plecat la război. Penelopa se află în umbra Elenei, bărbații admirând-o și dorind-o pe cea din urmă datorită frumuseții sale legendare, uitând astfel de Penelopa care nu ieșea în evidență decât prin inteligența sa. Nici după moarte nu-i este dat Penelopei să scape de verișoara ei, se întâlnește cu ea în infern, relația dintre ele nu se schimbă …

« Dezastrul ne-a lovit când Telemah a împlinit un an.

Și asta din cauza Elenei, așa cum știe toată lumea. Prima dată am auzit de catastrofa iminentă de la căpitanul unei corăbii care ancorase la noi, în port. Vasul pornise într-o călătorie în jurul insulelor noastre îndepărtate, cu scopul de a cumpăra și a vinde sclavi, și, după cum se obișnuia în cazul oaspeților de un anumit rang, l-am desfătat pe căpitan cu o cină și i-am oferit adăpost peste noapte. Astfel de vizitatori constituiau o sursă binevenită de noutăți – cine mai murise, cine se mai născuse, cine se căsătorise de curând, cine pe cine a mai omorât în duel, cine și-a mai sacrificat propriul copil pe altarul vreunui zeu , dar veștile aduse de bărbatul acesta s-au dovedit extraordinare.

Elena, ne-a povestit el, fugise cu un prinț din Troia. »

“Penelopiada” este un roman scurt, îndrăzneț, care reușește să aducă în prim plan un personaj « uitat » și neglijat de Odiseea. Scrisă la persoana întâi, povestea devine personală, pare că Penelopa vrea să iasă din umbră si să spună ceea ce nu a putut în timpul vieții, cu o tentă de umor și ironie, uneori cu regret și amărăciune. Totodată, mi-a dat impresia că vrea să spună adevărul ei personal despre Odiseu, atât de lăudat și de iubit în mitologie, un adevăr care, poate, ar fi supărat în timpul vieții, dar care acum poate fi spus. În altă ordine de idei, mi-au lipsit nuanțe, detalii, m-am așteptat la mai multă profunzime în abordare, unele subiecte fiind tratate destul de superficial. 

Cu toate acestea, mi-a plăcut perspectiva autoarei prin ochii Penelopei, mi-a plăcut « demascarea » lui Odiseu, însă trebuie să vă spun, cu toate cele relatate, rămâne unul dintre eroi mei preferați din mitologia greacă.

Recomand romanul pasionaților de mitologie și nu numai, și mai ales celor care au citit Odiseea !