Călători în eternitate

Am descoperit un roman deosebit, cu o poveste de dragoste care dăinuieşte de-a lungul mai multor secole din India antică până în perioada de colonizare a acesteia de către englezi. Am citit romanul pentru prima oară în liceu, mi-a rămas undeva, acolo în minte, mi-a plăcut atunci, acum la un imbold de a citi ceva diferit, l-am reluat, mi-a plăcut și acum.

Romanul are două povești: una care se petrece în secolul trecut în timpul ocupației britanice și o alta dintr-un trecut foarte îndepărtat. În prima poveste o descoperim pe Amanda, care este o tânără nemţoaică care călătorește în India împreună cu tatăl său, profesorul Eichstädt, un indianist renumit specializat în cultura, limba și miturile țării. A fost chemat de către ministrul Kala Rama pentru a cerceta niște manuscrise antice. Kala Rama este un ministru indian respectat și cu influență politică importantă. Profesorul și fiica lui vor locui la sir Edmund Trevellyan, un englez fără scrupule, prieten cu Lord Byron și cu Shelley. Edmund este și el implicat politic mai mult decât ar fi cazul (dacă mă întrebați pe mine).

« Vorbea industani, o limbă pe care indianistul o disprețuia cu toată ființă lui, considerând-o o amestecătură de sanscrită degradată cu felurite idiomuri străvechi arăbești și,- suprema infamie ! – cu frânturi de engleză. O caricatură a unei limbi, o monstruozitate fără pereche pe lume ! exclama profesorul indignat, ori de câte ori avea prilejul, Amanda știa atât cât să se înțeleagă cu servitorimea, ceea ce nu îi îngăduia nici pe departe să priceapă o iotă din cele ce se vorbea acum. »

În timpul unei întâlniri între profesorul nostru, Amanda și Kala Rama, acesta din urmă le prezintă un manuscris vechi și le citește o poveste despre prințul Ajatasattu, îndrăgostit de soția fratelui său vitreg, Narada, regele din acel timp. La o primă vedere, pare o poveste de dragoste cu implicații politice și un complot de preluare a puterii. Însă cu cât înaintam în intriga celor două povești, cea prezentă și cea din trecut, cu atât descopeream similitudini între cele două poveşti şi aproape că recunoaşteam un tipar. Lucrurile îmi păreau oarecum familiare…

«Și dacă din aceste amănunte aparent indiferente, aparent arbitrare, nici unul nu curgea la voia întâmplării? Dacă se căutau și se găseau unele pe altele urzind laolaltă una și aceiași pânză? Scopul care era? Ce rost avea pânza în care se teșea și firul vieții ei? Să fie „dreapta lui dumnezeu” care le potrivește pe toate spre binele omului, așa cum învățase la școală? Sau, după cum susțineau străvechile învățături ale înțelepților din India, să fie Karma, eterna lege morală care stăpânește peste tot și toate faptele noastre și numai ele înlănţuindu-se de la sine, în mod necesar, irezistibil – și nimic altceva? »

Amanda are o intuiție foarte dezvoltată, simte lucruri, înțelege mai mult decât aparenţele, interpretează limbajul corpului și trage concluzii. Îi ia destul de mult timp până să realizeze ce sentimente nutrește față de Edmund. Acesta, însă, nu pare să fie interesat de tânăra fată, țelul său este să cucerească pe altcineva mult mai important și influent.

« -Ce gândea să facă cu ea! Nu știu cum te-ar putea interesa, tată – pe mine în nici un caz ! Și cu atât mai puțin în locurile astea. Mi se pare că e nevoie de altfel de poezie – o poezie ce ar putea sta în fața celei săpate colo, în piatră. Uită-te și dumneata : când o vezi răsărind  din ceață aburindă , de parcă prinde viață, ici un foișor, colo un pavilion, ai zice că vrea să vorbească. Palatul parcă încearcă să-mi spună ceva.

-Așa-i Amanda, încuviință tatăl zâmbind cu indulgență – și cum ar putea face altfel un cercetător de seamă, decât să tolereze cu bunăvoință fanteziile unei copile ? Așa e, un vechi castel cum e asta ar avea multe de povestit ! »

Kala Rama, ministrul indian, este foarte înțelept, fiecare dialog citit este plin de invătăminte și detalii despre filozofia budistă. Transmite un fel de resemnare și acceptare a sorții, se simte ocrotit de „Piatra sarpelui”, o nestamata mostenită din strămosi. Protagoniștii vor avea parte de o inititere, pentru că „valul” să poată fi dat la o parte, iar ei să realizeze cine sunt și care le este destinul. Această parte este de-a dreptul captivantă, eroii noștri urmându-și drumul în ritmul lor.

Sunt destul de multe personaje în roman, atât în povestea din trecut cât și în cea prezentă, numele unora dintre acestea pot duce la confuzii, dar o dată ce le-am reținut, lucrurile devin mult mai simple. De asemenea, începutul este destul de greoi, durează câteva zeci de pagini până când personajele se așează pe tabla de șah și povestea începe să prindă contur, dar apoi cartea devine cu adevărat pasionantă.

Romanul este presărat cu învățături budiste, cu paralele între trecut și prezent, cu intrigi politice și comploturi. Vom descoperi o Indie plină de secrete, o Indie a yoghinilor și fachirilor, cu pasiuni mistuitoare și lovituri de stat, o lume în care destinele își urmează cursul cumva predefinit. Are toate ingredientele pentru a fi o lectură plăcută și interesantă, mai ales pentru cei interesați de cultura orientală.

Autorul Karl Gjellerup a câștigat premiul Nobel pentru literatură în anul 1917. Scriitura sa este cursivă, destul de încărcată însă cu detalii și descrieri, nefiind o lectură ușoară. Totuși, am citit cartea rapid, mai ales după ce am trecut de prima parte. Personajele sunt dezvăluite destul de zgârcit, pare că sunt construite cu migală, ca un goblen cusut încet pentru a fi cât mai realist. La prima lectură, m-a atras titlul, care se refera la nevoia sufletelor pereche de a fi reunite de-a lungul secolelor.

Cartea are la bază credința budistă privind reîncarnarea și destinul oamenilor oarecum predefinit. Aș zice că este un roman sensibil, un roman despre sacrificiu de sine, despre dragoste, despre suferința și despre descoperirea de sine.

Vi-l recomand cu drag!