Picătura de aur

Autorul Michel Tournier ni-l prezintă pe Idriss, un tânăr berber, care trăiește o viață pașnică în oaza sahariană Tabelbala, înconjurat de obiceiuri și superstiții. În acesta lume de nisip și soare, liniștea este tulburată într-o zi de apariția unui Land Rover având la bord un cuplu de occidentali. Ea, o blondă platinată, îi face o poză lui Idriss promițându-i că îi va trimite fotografia imediat ce ajunge la Paris. Idriss, tânărul nostru naiv, a așteptat în zadar sosirea fotografiei.

În credința berberă, fotografia are încărcătură, dacă este pierdută din vedere poate avea efecte nefaste asupra persoanei din poză, Idriss hotărește să se ducă la Paris pentru a o recupera.

« La Tabelbala nu există decât o singură fotografie, în primul rând pentru că locuitorii oazei sunt prea săraci pentru a se gândi să-și facă fotografii. Apoi, pentru că acestor berberi musulmani le este teamă de poze. În mintea lor, au o forță malefică și, într-un fel, materializează deochiul.»

Pornește, fără să realizeze, pe un drum inițiatic (sau cel puțin așa l-am interpretat eu), în căutarea imaginii sale pierdute. Parcurge mai multe etape, obiectivul fiind să se regăsească pe sine și să se reconstruiască, ceea ce se întâmplă din aproape în aproape. Parcursul este descris într-un mod simplu, cu umor de către autorul Michel Tournier. Pleacă pe jos din oază, îl ia camionul care distribuie poștă în deșert, apoi un autobuz, apoi un «carferry» până la Marsilia pentru a ajunge într-un final la Paris.

« Ia te uită ! Mare gânditor mai ești ! Fotografia ta e în Franța și te atrage precum magnetul o bucată de fier.

–              Nu numai în Franța. Fotografia am și găsit-o la Beni Abbes, la Besar și la Oran.

–              Găsești pe drum bucăți din ea și le lipsești una lângă alta ?

–              Da, poți să zici și așa dacă vrei. Numai că bucățile pe care le-am găsit până acuma nu-mi semănau. »

Fotografia, ca și laitmotiv, îl urmărește pe tot timpul călătoriei : mai întâi imboldul de a pleca este dat de poza făcută de occidentali, ajunge în orașul Beni Abbes unde va lucra câteva zile pentru un fotograf, la Oran își va face o poză pentru pașaport, în Paris se va împrieteni cu un regizor de publicitate care-l va filma.

La Paris va trece din experiență în experiență, pe majoritatea nu va reuși să le înțeleagă în naivitatea lui, se lasă dus, nu se împotrivește lăsând senzația că este conștient că trebuie să le trăiască pentru a se regăsi pe sine.

« Aici nu e că la noi în țară, îi spunea el. La noi intepenesti într-o familie, într-un sat. Dacă te însori, Dumnezeule mare, devii proprietatea soacră-ti ! ajungi o mobilă în casă. Aici, nu, aici e libertate. Da, tare e bună libertatea. Da’ bagă de seamă ! Libertatea e și crudă. Că, aici, nu tu familie, nu tu sat, nu tu soacră ! Ești singur singurel. Tu și cu o mulțime de oameni care trec pe lângă tine fără să te bage în seamă. Poți să cazi. Trecătorii trec mai departe. Nimeni nu te ridică. Asta e libertatea. E greu. Foarte greu. »

« Picătura de aur » este un alt simbol prezent în călătoria lui Idriss. Înainte de plecare găsește în nisip o picătură de aur pe un șnur, pierdută de o cadână pe care o văzuse dansând la o nuntă. Va afla mai târziu că aceasta este simbolul libertății în deșert. O va pierde, pentru a o regăsi în Place Vendome într-o vitrină a unui bijutier.

« Dar ceea ce atrage mai ales privirea lui Idriss este o picătură de aur de o strălucire și de o formă încântătoare, ce se rotește pe un șnur de piele. Nu se poate imagina un obiect de o perfecțiune mai simplă și mai concisă.»

Este un roman profund, alegoric, care surprinde imagini, amintiri, ale unui tânăr imigrant care-și adaptează perspectiva și modul de a privi lumea la noile condiții de viață. Vi-l recomand și va doresc lectură plăcută !

Voi încheia cu citatul care mi-a plăcut cel mai mult :

« Dacă ce ai a spune, nu este mai frumos decât tăcerea, atunci taci. »