Școală pentru proști

Sunt 180 de pagini scrise într-un mod criptic de către autorul Sașa Sokolov, în care ne introduce în lumea elevului Cutare. Cutare urmează o școală « specială », pentru că o școală « normală » nu l-ar fi primit, ar vrea să devină inginer, însă știe că nu va reuși niciodată.

« (…)o să vin la femeia aceia și o să-i spun tot adevărul despre tine, o să-i spun că nu ai deloc atâția ani cum afirmi tu, ci numai atât, și că tu înveți la o școală pentru proști nu pentru că așa dorești, ci pentru că la o școală normală nu ai fi primit, tu ești bolnav, ca și mine, groaznic de bolnav, ești aproape idiot, nu poți să înveți nici o poezie, (…) »

Elevul Cutare are un dublu imaginar (sau poate nu) cu care întreține discuții mentale perfect logice dar absurde, cu demonstrații inutile, dar elaborate ale unor ipoteze de lucru.

« Mai știi, se poate întâmpla, în primul rând, să se dovedească a fi totul un vis, în al doilea rând, se prea poate că aici nisipul să fie neobișnuit de rigid și, eu cântărind numai câteva kilograme, să nu las pe el urme din cauza greutății mele reduse și, în al treilea rând, cel mai probabil nici nu coborâsem pe mal din barcă mea, stau și acum în ea și, normal, nu pot să las încă urme acolo unde nu am fost. »

Vorbește despre totul și nimic, despre profesori, despre postaș, despre gară, despre vecinii de la casă de vacanță. Nu există o acțiune a romanului, este o altă perspectivă asupra lumii privită prin ochii unui tânăr cu probleme mintale.

« Dragă Leonardo, mă tem că nu voi putea să fac temele dumneavoastră interesante, oare ce temă mai e și asta legată de cunoașterea de către portar a faptului că ninge sau nu afară. La întrebarea aceasta pot să răspund în fața oricărei comisii de examinare în orice moment la fel de ușor cum puteți dumneavoastră să produceți vântul. »

Romanul are 5 părți, fără legătură aparentă între ele, povestiri relatate într-o logoree mentală de către elevul nostru cu puncte de convergență, aș zice eu. La o analiză mai atentă, am realizat că totul este legat de casele de vacanță, mai devreme sau mai târziu ele apar în discuție. Timpul, sau mai degrabă curgerea lui este un subiect tratat cu predilecție, subiect la care se întoarce ori de câte ori are ocazia.

« Uite de aceea tot spun eu că la noi e ceva în neregulă cu timpul, hai să ne lămurim.»

Autorul presară printre înșiruirile de idei și de gânduri ale personajului nostru și o radiografie a economiei rusești, la rece, obiectivă, cu o tentă a ridicolului și a hilarului situațiilor.

«Uite, și atunci trag o concluzie simplă : dacă ești ministru, nu poți să afli și să înțelegi cum trebuie ce se petrece afară și în cer, pentru că deși ai în biroul tău o fereastră, nu ai timp să te uiți pe ea, ai mult prea multe audiențe, întâlniri și apeluri telefonice.»

« Comisia merge mai departe și pe unele vagoane și peroane scrie cuvântul verificat, iar pe altele – de verificat, că nu se poate să verifici totul dintr-o data, de fapt, mai există și o a treia comisie : las’ să verifice și ea ultimile vagoane. Dar, înafară comisiilor, în gară mai sunt și necomisii, cu alte cuvinte, oamenii care nu sunt membrii ai unei comisii, ei se află deasupra lor, sunt ocupați cu alte munci sau în general nici nu lucrează. »

Frazele sunt extrem de lungi, ceea ce evidențiază pentru mine, multitudinea de idei ale lui Cutare și a dublului său. Unele dintre fraze nu au semne de punctuație (ceea ce îngreunează mult lectura). Citind aveam senzația că am nevoie de un punct pentru a putea respira. De fiecare dată când îmi ziceam că am prins ideea, un cuvânt reușea să mă facă să mă îndoiesc.

Nu este o carte care se citește ușor, nu este nici cursivă, pentru a o duce la capăt a trebuit să-mi schimb perspectiva, să privesc prin ochii elevului Cutare, elev cu nevoi speciale. Și nu va așteptați ca finalul să fie altfel decât restul…