Casandra

Mitologia greacă este o pasiune de-a mea, am citit și recitit Iliada, Odiseea, Eneida, pe lângă “Legendele olimpului” și “Miturile Greciei antice”. Acesta este motivul pentru care m-a atras “Casandra”. Autoarea Christa Wolf nu m-a dezamăgit, mi-a oferit o altă perspectivă asupra războiului din Troia și asupra Casandrei.

Romanul este de fapt un monolog al Casandrei, în care descrie războiul din Troia din perspectiva ei și prin prisma sentimentelor și gândurilor sale înainte de moarte. Cartea este construită ca o asociere de scene, citind m-am gândit la diapozitive, instantanee, ca un “stop cadru” pe scene din viața troienilor și a acesteia din timpul războiului.

Casandra este fiica regelui Priam și al reginei Hecuba, preoteasă la templul lui Apolo, cu darul profeției și cu blestemul de a nu fi ascultată.

“Dacă ți-a scuipat în gură Apolo, mi-a spus ea solemn, înseamnă că ai darul de a prezice viitorul. Dar nimeni nu te va crede. ”

Trăirile sale sunt adânci, multe dureroase, premonițiile o împing către singurătate. În orele dinaintea morții sale, își permite o introspecție, se analizează pe sine profund, își recunoaște slăbiciunile, greșelile și își acceptă soarta. Are și capacitatea de a se proiecta în ceilalți și a descrie ce simt cei cu care interacționează.

“Niciodată n-am fost mai vie ca acum, în ceasul morții mele. Ce înțeleg prin vie? A fi vie înseamnă să nu te dai în lături de la lucrul cel mai greu, anume să-ți schimbi imaginea pe care o ai despre tine însăți.”

În Iliada acțiunea se concentrează mai mult pe Ahile și pe războiul propriu zis, aici acțiunea este urmărită din punctul de vedere al troienilor.

“Nu vorbi prostii, a spus Priam. Grecii râvnesc la aurul nostru. Și la accesul liber la Dardanele. Atunci poartă tratative cu ei! i-am propus. Asta ar mai lipsi! Să mai ducem și tratative pentru un bun analienabil, pentru dreptul nostru! Începeam să-mi dau seama că regele era deja orb la orice argument aș fi adus (…).”

Multe scene sunt impresionante, încărcate emoțional cum ar fi: moartea și recuperarea trupului lui Hector (fratele Casandrei), jelirea amazoanei Pentesileea, întemnițarea Casandrei de către tatăl său.

“Eu însă, eu însă am văzut. “Am văzut”? Cum a fost exact. Am simțit. Am înțeles – da ăsta e cuvântul. Fac o experiență, atunci când “văd”, iar atunci “am văzut”: Ceea ce se stârnise în ceasul acela va duce la pierirea noastră. Roata timpului s-a oprit în loc – nu doresc nimănui să treacă prin asta. O răceală de mormânt. ”

Personajele din prim plan sunt mai degrabă feminine, evocând relația pe care Casandra o are cu ele, cum evoluează, cum unele o dezamăgesc, pe unele simte că le-a dezamăgit ea: Hecuba, mama Casandrei și regina Troiei; Marpessa, sclava Casandrei; Arisbe, doica lui Paris; Polixena, sora Casandrei. La începutul cărții mă așteptăm să o regăsesc pe Elena, cauza conflictului între greci și troieni, însă totul ține de așteptări, nu-i așa?

“In schimb, cei din jur mă știau ca fiind acea care fusesem dintotdeauna, profeta și tălmăcitoare de vise. O instanță. Când se simțeau apăsați de viitor, de propria lor neputință, veneau la mine. ”

Personajele masculine sunt împărțite în două categorii: cele apropiate Casandrei (Enea, Hector, Anchise)  și cele negative. Dacă ar fi să aleg un personaj negativ din roman, l-aș numi pe Eumelos, sfătuitorul regelui Priam. Este șiret, orgolios, avid de putere, neinteresat de ceilalți, îmi vine să-i dau lui toată vina pentru declanșarea si continuarea războiului. Nu l-aș neglija nici pe Ahile “fiara”, cum îi spune Casandra, dar cumva are circumstanțe atenuante fiind în tabăra adversă.

Autoarea scoate în evidență și locul femei în societatea antică, relația cu bărbații, cu divinitățile și nu în ultimul rând cu războiul, ceea ce dă și mai multă substanță romanului. Mi-a plăcut romanul, cu toate că nu se citește  ușor, reușește să schimbe perspectiva asupra acestui eveniment istoric tragic. Îl recomand iubitorilor de mitologie și nu numai!

“La scurt timp, Troia s-a prăbușit. Sfârșitul acestui război a fost pe măsura începutului său, o rușinoasă înșelăciune. Iar troienii mei au crezut ceea ce vedeau, nu ceea ce știau mai bine. Că grecii se retrăgeau! Și lăsau în fața zidului acel monstru, pe care toți preoții zeiței Atena, căreia obiectul urmă să-i fie consacrat, pripiți, l-au numit “cal”. ”