Conservatorul de antichități

Autorul, Iuri Dombrovski plasează acțiunea romanului în teribila epocă stalinistă, înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în orașul Alma-Ata din Kazahstan, introducându-ne în atmosfera acelei perioade cu un ochi critic, pe alocuri cinic, inteligent și pasionat.

Romanul începe cu o descriere detaliată a orașului Alma-Ata, o descriere extrem de colorată, foarte vizuală, dând senzația unui oraș scos dintr-o carte de povești pentru copii. Citind aveam impresia că mă plimb prin oraș privind prin ochii povestitorului. Autorul realizează un colaj de imagini: frumosul versus grotescul, vechiul versus noul, ceea ce se va păstra și pe pracursul acțiunii.

Cartea este scrisă la persoana întâi, personajului – narator, al cărui nume nu-l vom afla, i se va spune “conservatorul de antichităţi” sau “arheologul” sau “profesorul”, rămânând astfel anonim. Este tânăr, direct, spune ceea ce gândește, neinteresat de politică. Povestitorul lucrează la un muzeu din oraș, are o muncă de rutină, plictisitoare, plină de lucruri mărunte: un vas, un ornament, un pod al unei catedrale, un ciob…

“Tot timpul cât eram la serviciu stăteam la mine, în “cabinetul arheologic”. Așa scria pe tăblita de pe ușa camerei mari și luminoase din balconul corului, care îmi servea drept birou. Deasupra acestei tăblite vechi cineva pusese alta: “Conservatorul de antichităţi”.”

Interacționează cu diverse personaje, care sunt descrise în aceiași manieră vizuală, de parcă ar face poze, instantanee. Nu voi vorbi despre ele, sunt puține și nu sunt cele care, pentru mine, dau substanță cărții, descrierile de locuri, de evenimente trecute și prezente, și mai ales feeling-urile pe care mi le-a transmis, sunt ceea ce fac cartea interesantă.

“Vorbea politicos, dar rece și dându-și importanță. Se ținea foarte țeapăn, de parcă ar fi înghiți un băț, și arăta ca un ied, cu bărbuță aia ascuțită și ochii severi, iscoditori. (…) Asta era tot: niciun zâmbet, niciun gest de prisos.”

Autorul scoate în evidență lipsa de cultură a acelei epoci, concluziile se trag rapid și fără fundament fiind aproximative și de multe ori eronate, o face însă cu un umor subtil. În contrast cu aceasta, povestitorul nostru face multe referiri istorice, din antichitate și din evul mediu, pornind de la obiecte pe care le descoperă sau pe care le primește la muzeu.

“Problema e că nu trebuia să faceți senzație (chiar așa a spus, “să faceți senzație”), ce, vă credeți în America? Ați găsit cu ce să uimiți omul sovietic – secolul al XV-lea, al XVI-lea, Galilei, Inchiziția… Nu, omul sovietic nu de asta e interesat.”

În fundalul acțiunii planează o permanentă nesiguranță, o teamă nespusă, caracteristică perioadei staliniste. Eroii devin peste noapte dușmani ai poporului, portretele lor dispar de pe pereți, numele lor dispare din manualele școlare. Insinuările, denunțurile și interogatorile (uneori subtile, alteori evidente) sunt la ordinea zilei.

“-Conducătorul ne învață că presa sovietică este cea mai ascuțită armă și că trebuie s-o mânuim cu mâinile curate, știți asta?

-De parcă mâinile dumneavoastră or fi curate! i-am întors eu vorba. N-aș lăsa nici un pisic pe mâna dumneavoastră, darămite oameni!”

Se relatează la un moment dat, pe neașteptate și cumva nepotrivit, despre un misterios șarpe boa (simbol ales in mod voit de autor), care va deveni un fel de vedetă după ce apare într-un ziar local. Acest șarpe va apărea de multe ori de-a lungul romanului, în situații în care nu ar avea ce să caute, povestea lui clarificându-se abia la sfârșit. Nu spun mai mult, vă las pe voi să descoperiți.

Povestea parcă defilează în fața cititorului, mi-a lăsat impresia de album de poze sau de diapozitive. Sfârșitul este unul în contrast cu începutul, se încheie cu o plimbare prin același oraș, doar că pe întuneric, iar lucrurile se văd altfel pe întuneric, nu-i așa?

“În oamenii de lângă mine trecutul era încă viu, dăinuia și se zbătea; pentru mine, trecutul nu existase niciodată.”