Maimuța vine să-și ia craniul

Publicat de

Sunt la a doua întâlnire cu autorul Iuri Dombrovski. Acum doi ani citeam „Conservatorul de antichitati” (despre care am scris aici), un roman care la vremea respectivă mi-a plăcut mult și care mi-a rămas în minte multă vreme. Autorul are un mod „vizual” de a scrie, dacă pot să-i spun așa, cu imagini clare, care lasă impresii și senzații profunde în mintea cititorului. „Maimuța vine să-și ia craniul” începe cu un prolog, scris la persoana întâi de către Hans Messonier, un jurnalist responsabil de rubrica juridică a ziarului la care lucrează. Suntem la cincisprezece ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, lucrurile par să fi intrat pe un făgaș normal. Ca în majoritatea cazurilor, însă aparențele înșală.

« Așa s-au scurs anii. Apoi a venit momentul de cotitură, așa brutal și neașteptat, că multă vreme nu mi-am putut da seama ce se întâmplă. Tot ce părea instituit pentru vecie devenise din nou la fel de neclar ca în urmă cu zece ani. Binele și răul care în primii ani de după război ajunseră deja niște noțiuni inconstestabile, limpezi, palpabile, au început din nou să pălească, să dispară, până ce, în cele din urmă, și-au schimbat locurile. Și nu mai aveai cum să-ți dai seama cine e dușman și cine e prieten și ce e mai onorabil : să-i prinzi pe naziștii care fugiseră din fața judecății sau să-i eliberezi chiar și pe cei pe care, la vremea lor, îi aștepta ștreangul. »

Hans se întâlnește întâmplător la poștă cu Hardner, un fost colonel nazist, care a făcut parte din Gestapo și care este responsabil de moartea tatălui său, Leon Messonier. Hardner a scăpat de închisoare datorită problemelor de sănătate și „prietenilor” săi sus puși, care îi și oferiseră un post de consultant în aparatul de stat. Tulburat și revoltat, Hans scrie un articol despre Hardner și despre trecutul acestuia, un articol incendiar conținând multe detalii și incitând într-un fel la violență. Hardner este găsit mort la trei zile după apariția articolului și imediat după acest eveniment, încep și problemele lui Hans.

Acesta urmează să fie acuzat de incitare la violență prin intermediul presei. O situație absurdă, care-l face pe Hans să-și amintească despre evenimentele ce au precedat morții tatălui său, în primele luni ale ocupației naziste și pe care alege să ni le povestească cu lux de amănunte.

După primele pagini, am crezut că sunt în fața unui roman polițist, pentru că începe cu Hans care investighează și caută informații despre Hardner. Însă, în centrul cărții se află, de fapt, Leon Messonier, tatăl lui Hans, profesor și antropolog de renume mondial, autor al unor teorii științifice care susțin că oamenii au origini comune. Aceste teorii sunt în antiteză cu convingerile rasiale susținute de naziști, motiv pentru care serviciile secrete naziste vor să-l convingă să renunțe la ideile sale și să-și recunoască public greșelile.

« Tatălui meu, profesorul Messonier, directorul Institului internațional de paleoantropologie  și preistorie, îi plăcea să se compare cu eroii Antichității. »

La început, echipa lui Messonier, formată din Lannet și Hanka,  îl urmează în lupta sa ideologică. Însă, naziștii se vor folosi de toate uneltele pe care le au la dispoziție pentru a-l convinge să renunțe la cercetările sale. Tot anturajul său este luat sub lupă și cercetat. Sentimentul de groază, de teamă continuă, se instalează. Încrederea este un lux pe care nimeni nu și-l mai permite, oricine poate trăda pentru a-și salva viața, orice idee poate fi renegată, orice valoare morală poate fi distrusă. În față barbarismului și a torturii, diplomele și recunoașterea internațională nu valorează nimic. Singurul supraviețuitor din echipă, salvat de lașitatea lui, va declara la un moment dat:

« Dacă lucrurile merg mai departe în ritmul acesta, atunci peste o luna, în cabinetul institutului vostru o să vină un pitecantrop viu după craniul său, dar în mână nu va avea o bâtă, ci un automat. »

Lumea de dinainte de război dispare, datele problemei se schimbă, normele sociale sunt înlocuite cu altele, diferite, neînțelese și inacceptabile pentru unii dintre ei. În povestea noastră apare Hardner, acesta pune multă presiune pe Messonier, având același unic obiectiv: să-l facă să renunțe la toate lucrările sale care nu sunt în conformitate cu idealul nazist, adică să renunțe la toată munca sa de o viață.

Lucrurile se complică și mai mult atunci când, la casa de la țară, unde se retrăsese familia Messonier, vine în vizită cumnatul acestuia, Kurtzer. Acesta va juca un rol determinant în distrugerea Institutului de paleoantropologie  și preistorie. Eu am interpretat această distrugere că fiind o înfrângere asupra gândirii științifice, o prăbușire a raționamentului liber.

« -Vă cam grăbiți, spuse el nemulțumit, și nu înțeleg de ce. Dar bine, hai să vorbim despre asta. Vedeți, eu nu am început discuția asta mai înainte pentru că înțeleg foarte bine : ceea ce cerem de la dumneavoastră nu e o cotitură de moment, nu e un moment de revelație divină, ci e un proces lung și greu de re…reeducare a conștiinței, nu știu dacă există expresia aceasta, dar în cazul acesta ea exprimă foarte bine ideea mea, reeducare a conștiinței față de tot ce se întâmplă, pentru că eu nu vă grăbesc și nu insist să luați neîntârziat o decizie. Totuși, va trebui să vă gândiți la asta și să vă gândiți bine. »

În urma torturii, Hanka va pierde contactul cu realitatea, Lannet, însă, rămâne lucid, prea lucid și preferă să-și sacrifice onoarea decât să-și piardă viața. Trădează, fiind incapabil fizic și moral să lupte împotriva „pitecantropilor”, dar autorul nu-l judecă, ci mai degrabă îl înțelege. În ceea ce-l privește pe Messonier, acesta nu cedează presiunii și preferă să se sinucidă. În tot acest întuneric, în toată această teroare, există și speranță, speranța celor care au rezistat, care au luptat împotriva cotropitorilor și care într-un final, au câștigat.

Autorul îi compară pe naziști sau pe asupritori în general, cu niște maimuțe, niște animale brutale și violente, imagine pe care o va folosi pe toată durata povestirii, de unde vine și titlul metoforic ales. Dombrovski scrie despre epoca nazistă, dar de fapt denunță orice sistem totalitarist. Unele idei le formulează clar, altele le lasă să fie citite, înțelese printre rânduri, printre punctele de suspensie, printre pauzele din discursurile protagoniștilor.

Este un roman profund care însă se citește ușor, care mi-a dat de gândit, care m-a transportat efectiv în aceea epocă. Am simțit teroarea, paranoia protagoniștilor, durerea morală, nedreptatea, revolta, neîncrederea. Este o carte care nu m-a lăsat indiferentă, lectura o să-mi rămână în memorie o perioadă lungă de timp. Merită citită și v-o recomand cu căldură!

Reclame

7 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s