Quo vadis

« -Quo vadis, Domine ?

Nazarius nu auzi răspunsul, dar la urechile lui Petru ajunse o voce tristă și blândă, care spunea:

-Dacă tu părăsești poporul meu, mă duc la Roma, ca să mă răstignească pentru a doua oară. »

Acest citat mi-a rămas în memorie încă de la prima lectură a romanului „Quo vadis” din adolescență. Aș zice că romanul este un elogiu adus iubirii sub toate formele ei : dragostea pentru femeia iubită, dragostea pentru aproape, dragostea pentru dușmani, dragostea pentru cei ce îți doresc moartea, și nu în ultimul rând, dragostea pentru divinitate.

Autorul ne introduce în atmosfera Romei antice din timpul împăratului Nero, o perioadă plină de cruzime, violență, nedreptate, în contrast cu răspândirea creștinismului și a valorilor creștine.

În acest context, facem cunoștință cu Vinicius, un războinic roman, frumos, arogant, foarte sigur pe el și care crede că totul i se cuvine doar pentru că a luptat, a cucerit și a câștigat războaie în numele Romei. Se îndrăgostește de Ligia, fiica unui rege care este ținută ostatică la Roma, fata este de o frumusețe răpitoare, deseori asemuită cu o zeiță dar, cu toate că este atrasă de tânărul războinic, nu cedează presiunilor lui. Preferă chiar să fugă însoțită de Ursus, slujitorul ei loial decât să ajungă să fie concubina lui Vinicius.

«Eu însă nu știu bine cum o cheamă, Ligia sau Calina ? În casă i se spune Ligia, fiindcă se trage din neamul ligienilor, dar numele ei barbar este Calina. Casa asta a lui Plautius e cam ciudată. Deși adăpostește multă lume, în ea e liniște ca în crângurile din Subiacum. Mai mult de zece zile n-am știut că acolo trăiește o zeitate. Până când, odată, în zori, am văzut-o spălându-se în fântâna arteziană din gradină. Îți jur pe spuma din care a apărut Afrodita că razele aurorei treceau prin trupul ei ca prin nimic.»

Vinicius are un singur indiciu pentru a o regăsi, un pește desenat pe nisip, simbol a cărui însemnătate nu o cunoaște. Ajutat de Chilon, un grec fără scrupule, află că se ascunde în mijlocul creștinilor, ale căror valori le-a îmbrățișat și ea. Deghizat în sclav, Vinicius se va alătura creștinilor la o adunare a acestora unde îl va asculta pe apostolul Petru, intrând astfel în contact cu învățătura creștină. La început, nu înțelege cum ar putea cineva să-și iubească și să-și ierte dușmanul, apoi ascultând și fiind îndrumat de iubirea sa pentru Ligia va ajunge și el să îmbrățișeze creștinismul.

În acest timp, Nero își dorește să fie recunoscut ca un adevărat artist, scrie poezii și piese de teatru. De fiecare dată își îndreaptă privirea către Petronius, apropiat din cercul lui și recunoscut ca fiind un iubitor de artă, cultură și frumos. Petronius este unchiul lui Vinicius, acesta apelând la el ori de câte ori are nevoie de ceva. De multe ori, planurile lor iau întorsături nedorite, mai ales când trebuie implicat împăratul. Nero a rămas în istorie ca fiind împăratul care a dat foc Romei, Sienkiewicz îl descrie ca fiind un tiran pregătit să sacrifice orice pentru inspirație, chiar și viața concetățenilor lui.

« Poporul îl arăta de departe cu mâna, scăldat în strălucirea sângerie. Cât cuprindeai cu privirea, sâsâiau șerpii vâlvătăilor, mistuind edificii sfinte de veacuri : ardeau templul lui Hercule, ridicat de Evandru, și cel al lui Jupitor Stator, așezământul Lunii, construit încă de Servius Tulius, și casa lui Numa Pompilius, și adăpostul Vestei cu penații poporului roman ; peste coamele flăcărilor, se arată uneori Capitoliul, ardeau trecutul și sufletul Romei, iar el, împăratul, stătea cu lăuta într-o mână, cu chipul împietrit al unui actor de tragedie și cu gândul nu la orașul distrus, ci la atitudinea și cuvintele patetice cu care redea cât mai bine măreția prăpădului(…) »

Realizând că trebuie să pedepsească pe cineva pentru distrugerea aproape totală a Romei, Nero, influențat de apropiații lui, dă vina pe creștini. Iar ceea ce urmează este o cruzime de neimaginat. Chinurile la care sunt supuși sunt atroce, cu toate acestea, creștinii le acceptă cu zâmbetul pe buze în numele lui Hristos, spre disperarea împăratului. Nebunia lui Nero nu iartă pe nimeni, nici copii, nici adolescentii, toți sunt “sacrificați” pe altarul megalomaniei împăratului, cu cat mai sângeros și mai violent cu atât mai bine.

« -Ascultă-mă, împărate, deoarece pot să-ți spun : am găsit ! Poporul cere răzbunare și victime, dar nu una, cu sute, mii… Cred că ai auzit și tu de Hristos, acela pe care l-a răstignit pe cruce Pontiu Pilat. Știi cine sunt creștinii ? Doar ți-am vorbit de crimele și ritualurile lor nerușinate, de prezicerea că focul aduce sfârșitul lumii. Populația îi urăște și nu are încredere în ei. Nu i-a văzut nimeni prin temple, fiindcă ei consideră că zeii noștri sunt niște duhuri rele, nu vin nici la Stadium, deoarece disprețuiesc alergările. »

Sunt multe scene din roman care persistă în mintea cititorului mult după lectură cum ar fi : momentul în care Pavel din Tars îl iartă pe Chilon cu toate că acesta i-a trădat pe creștini, transformarea lui Vinicius datorită dragostei pe care i-o poartă Ligiei când află că aceasta se află la închisoare, discursul apostolului Petru, “jocurile” organizate de Nero pentru îmbunarea poporului și pedepsirea creștinilor… și aș putea continua. 

Prin contrast cu valorile creștine, vom asista la petrecerile organizate de împărat împreună cu Popeea, soția lui, la fel de rea, de orgolioasă și de crudă ca și el. Orgiile sunt în „meniu”, tot ceea ce fac Nero și augustinii săi reprezintă imaginea decadenței imperiului roman.

Romanul este dens, puternic (îmi vine să spun), descrierile sunt extrem de detaliate, dând impresia că autorul a fost martorul acelor evenimente. Culorile sunt vii, mai ales dacă mă gândesc la incediul Romei, flăcările par să prindă viață în fața ochilor cititorului. Fiecare scenă, fiecare personaj, ar putea fi reprezentat în opere de artă, picturi, sculpturi sau orice altă formă. Este un adevărat festin de imagini care curg și care nu se opresc decât la final. Scriitura este magistrală, cursivă, presărată pe alocuri cu cuvinte latine ceea ce redă și mai mult din atmosfera epocii.

Personajele sunt numeroase, fiecare este aparte, fiecare aduce un condiment special. Autorul se folosește de personaje istorice pe care le amestecă cu personaje imaginare dând astfel o tentă de realism și veridicitate poveștii. In afară de protagoniștii principali : Vinicius, Ligia, Petronius, Nero, îi avem pe toți ceilalți : Chilon, Pomponia, Glaucus, apostolul Petru, Pavel din Tars, Tigellinus, Eunice și mulți alții.

Cele 800 de pagini ne povestesc o filă din istoria universală, „Quo vadis” este un roman care trebuie citit măcar o dată în viață…