Librăria

Anul 1959. În Hardborough, un mic orășel din Anglia în regiunea Sussex. Florence Green, o văduvă între două vârste decide să achiziționeze o clădire părăsită și bântuită pentru a deschide o librărie. Până aici, nimic interesant. Contrar tuturor așteptărilor, această decizie nu este primită cu entuziasm de locuitorii din zonă cu toate că nu exista librărie în Hardborough. Violet Gamart, o femeie influentă este cea care se opune cel mai vehement proiectului, având cu totul alte planuri pentru “The Old House”, aşa cum era numită casa respectivă.

« Orașul însuși era o insulă între mare și râu, mormăind și retrăgându-se imediat ce se făcea frig. La fiecare cincizeci de ani, mai pierdea câte o curea de comunicare de parcă nu-i păsa de asemenea lucruri. La 1850, râul Laze deja nu mai era navigabil, iar cheiul și ambarcațiunile putreziseră. În 1910 se prăbușise podul batant, iar atunci toate mașinile ocoleau zece mile prin Saxford pentru a traversa râul. În 1920 se închisese calea ferată cea veche. Copiii din Hardborough, cu toții înotători și scufundători, nu puseseră vreodată piciorul într-un tren. Se uitau la gara părăsită a companiei LNER cu un respect superstițios. Panourile ruginite din tinichea, pe care se făcea reclamă la Fry’s Cocoa și Iron Jelloids, atârnau în bătaia vântului. »

Violet se va folosi tot felul de strategii, care mai de care mai josnice și mai răutăcioase pentru a împiedica proiectul lui Florence. Va răspândi zvonuri, va bârfi pe la colţuri, îşi va activa toate relațiile sale pentru a promulga chiar legi care să o împiedice pe Florence să-și ducă visul la bun sfârșit, orice este la îndemână dacă o poate opri.

« Librăria de la Old House urma să se deschidă în dimineață următoare, dar Florence nu s-a gândit să dea vreo petrecere, pentru că nu era sigură pe cine să invite. Însă starea de spirit e totul. Dacă ești binedispus, poți da o petrecere satisfăcătoare de unul singur. Se gândea la acest lucru când s-a deschis ușa dinspre stradă și a intrat Raven. »

Întregul roman se concentrează pe această înfruntare/confruntare între cele două. Violet, cred că, pur și simplu nu accepta faptul că altcineva poate avea succes, mai ales o văduvă fără influență, care, dacă reuşea, urma să aibă un cuvânt de spus în comunitate. Florence nu înțelege de la început în ce s-a băgat, abia când încep problemele întrevede adevărata miză. Mai întâi, are nevoie de finanțare, banca nu crede în proiectul ei, apoi locația trebuie amenajată și totul întârzie, localnicii sunt și ei refractari. Cu toate acestea, Florence, ambițioasă și perseverentă, continuă cu toate obstacolele pe care le întâmpină. Și, contrar tuturor așteptărilor și ostilităților, are succes.

Vom descoperi atmosfera tipică provinciei englezești de la sfârșitul anilor ’50, cumva suspendată între epoci, cu un ochi spre trecut și un altul spre modernizare cu o rezistență evidentă la schimbare. Dacă ar fi să asociez orășelului o imagine, aș zice că se află în centrul ciclonului, parcă se aude liniștea dinaintea furtunii. Mi s-a părut interesantă această confruntare dintre cele două personaje principale, Florence, pe de-o parte, care-și urmărește visul cu curaj și, Violet, pe cealată parte, care face tot ce poate să i se opună. Cine va câștiga ? Cine va pierde ? Cine va renunța?

« Doamna Gamart a deschis ușa de la stradă într-o după-amiază, la sfârșitul lui octombrie. Soarele apunea, iar umbra i-o luase înainte pe trepte. Purta un pardesiu Jaeger trei sferturi, din păr de cămilă. Lui Florence i se părea că se află într-un moment de criză a norocului de care avusese parte. În ultima vreme fusese prea ocupată ca să se gândească la presiunea pusă asupra ei cu șase luni în urma ca să părăsească Old House – sau mai degrabă, ca să fie sinceră, își făcuse de treabă ca gândul să-i dea pace. Însă gândul revenise. Librăria se transformase într-un câmp de bătălie tăcut, aflat în perioadă de armistițiu. »

Autoarea ne aruncă efectiv în acest mic război de provincie, unde se dorește păstrarea aparențelor, unde superficialitate și falsitatea sunt la nivel de artă. În profunzime însă sunt ascunse rivalități, interese, relații, snobism… Penelope Fitzgerald combină umorul cu o scriitură caustică cu o notă de cruzime realistă (îmi vine să spun). Ne prezintă regulile sociale ale epocii, influența burgheziei, dar și statutul femei în societate și dificultatea de a-și face loc în comunitate.

Nu aș vrea să vă imaginați că Florence nu are aliați, bătrânul domn Brundish, unul dintre cei mai respectați locuitori şi iubitor de cultură şi lectură, este unul dintre ei, alături de tânăra Christine, o copiliță care o ajută pe Florence în librărie după orele de școală și care aduce o adiere de prospețime tipică copiilor în acest orășel. Mi-a plăcut imaginea personajelor, descrierile sunt vizuale, auditive, chiar în mișcare lentă… iar cele două protagonsite principale sunt descrise în oglindă și se completează reciproc, tot ce este Florence, nu este Violet.

« Acum flacăra de la aragaz ardea constant. Ceainicul se lăfăia în căldura degajată, camera parcă se micșora, iar diferența de vârstă dintre Christine și Florence părea mai mică, de parcă reprezentau două etape din viața aceleiași femei. O seară ca aceasta în Hardborough, când marea abia se auzea, putea fi considerată liniștită. »

Povestea este destul de simplă și de lineară, fără acțiune propriu-zisă, autoarea lăsând cititorul să-și tragă singur concluziile la sfârșitul romanului. Finalul este deschis, ceea ce m-a frustrat un pic, pentru că știți cum este, totul ține de așteptări, în cazul acesta de așteptările mele…

Romanul m-a trimis cu gândul la un film franțuzesc pe care l-am văzut cu ani în urmă, “Chocolat”, cu Juliette Binoche și Johnny Depp în rolurile principale, în care am regăsit aceiași atmosferă provincială, aceiași reticență la nou, aceiași încrâncenare a locuitorilor.

Mi-a plăcut cartea mai ales prin prisma scriiturii, substratului prezentat, a atmosferei tipic englezești, a protagoniștilor, mai degrabă decât prin acțiune sau poveste. A fost prima mea întâlnire cu Penelope Fitzgerald, am achiziționat-o la impuls, datorită titlului, gandidu-mă că nu are cum să nu-mi placă o carte despre deschiderea unei librării.