Regatul de Aramă

Acum aproximativ doi ani, scriam aici despre primul volum al trilogiei Daevabadului, volum pe care, la vremea respectivă l-am asemănat cu « 1001 de nopți ». Am așteptat destul de mult publicarea continuarii, timp în care mi-au rămas în memorie atmosfera din roman și cele două personaje principale: Nahri și Dara, restul s-a estompat încet, încet.

M-am apucat de lectură cu destul de mult entuziasm, dar după câteva pagini am realizat că am uitat cum s-a încheiat primul volum și că, dacă vreau să înțeleg ceva din această parte a poveştii, ar trebui măcar să răsfoiesc prima parte. Zis și făcut. Cu toate acestea, mi-a luat destul de mult timp să parcurg primul volum și să termin cele șapte sute și ceva de pagini din al doilea. La începutul cărtii am regăsit lista cu personaje, care mi-a fost de mare ajutor, iar la sfârșit, un glosar pentru cuvinte inventate, fără acesta, cu siguranță, aș fi fost pierdută.

Revenind la protagoniștii noștri. O regăsim pe Nahri la cinci ani după evenimentele din primul volum, căsătorită cu Muntadhir, emirul din Daevabad. Puterile ei au crescut, împreună cu Nisreen a învățat să le folosească pentru a vindeca bolnavii. Pacea precară care domnește în Orașul de Bronz este pusă în pericol de venirea lui Alizayd, fratele lui Muntadhir, care fusese exilat în urma evenimentelor din prima parte. În exil, Ali și-a descoperit puteri noi, acum este capabil să găsească izvoare de apă în deșert, o magie transmisă de mariz-i după ce a fost posedat de aceștia. Lucrurile nu se opresc aici… face şi alte descoperiri pe care o să vă las să le descoperiţi citind seria.

“Ali s-a tras puțin înapoi, căci ura fățișă care se citea pe chipul fratelui său făcuse să piară orice chef de vorbă. Nu se așteptase ca emirul să-l primească tocmai cu brațele deschise, dar asta era…

Şi, de bună seamă, chiar acela a fost momentul pe care tatăl lor a trebuit să-l aleagă pentru a deschide ușa!”

Orașul se pregătește pentru sărbătoarea Navasatem, care are loc o dată la un secol și celebrează eliberarea de sub stăpânirea lui Suleiman. Este o sărbătoare la care participă toți, djinn-i, daev-i și shafiţ-i deopotrivă. Însă, undeva, nu aşa de departe, se mai pregătește ceva, ceva sângeros, ceva dureros pentru unii, ceva care va schimba fața orașului pentru totdeauna, ceva la care nu se așteaptă nimeni.

“Dar nu era vina ei! Sau, cel puțin, nu numai a ei! De vină era Daevabadul ! Orașul de bronz era acela care îi strivea pe toți, de la tiranul care le era ocârmuitor, până la muncitorul shafit care lucra grăbit în grădina infirmeriei !

Frica și ura puseseră stăpânire pe oraş… Frica și ura adunate după veacuri întregi de vărsare de sânge și de suferințe !

Acela era un oraș în care toată lumea era atât de ocupată să supraviețuiască și să aibă grijă ca toți cei dragi să supraviețuiască încât nu mai era loc pentru încredere ! »

Între timp, Nahri își dorește să reabiliteze un spital folosit în trecut de neamul nahizilor din care face și ea parte. Încearcă să-și convingă soțul de utilitatea reabilitării, dar acesta o refuză brutal, iar Nahri se vede nevoită să apeleze la altcineva, despre care ştie că nu o va refuza, chiar dacă acest lucru îl va deranja pe Mutandhir. 

Shafiţ-ii sunt jumătate oameni, jumătate djinn-i, motiv pentru care sunt excluși și persecutați de djinn-ii pursânge. Nahri și Ali îi apreciază și îi ajută de fiecare dată când se prezintă ocazia, ceea ce le atrage animozități din partea tuturor.

„S-a așternut tăcerea, stânjenitoare și încordată. Ali simțea că tatăl lui îl cercetă cu luare-aminte și asta îi dădea fiori pe șira spinării. Nu mai era frica de demult, a celui prea tânăr, și-a dat seama prințul, era ceva profund și mult mai complicat.

Era… furie!”

Autorea ne prezintă multe personaje, foarte multe personaje, pe unele le regăsim din volumul anterior, cu altele facem cunoștință acum. M-am simțit de multe ori pierdută între ele, m-a ajutat lista de personaje de la început, dar cu toate acestea mi s-au părut foarte multe. Mi-a lipsit interacțiunea între Dara și Nahri, aș fi vrut să văd urmărea acelei povești pe dragoste pe care eu o întrezărisem în primul volum.

Scriitura este mai puțin cursivă decât în primul volum, să fie oare din cauza că se întâmplă prea multe lucruri? Sau pentru că sunt prea multe conspirații în același timp? Sau pur și simplu pentru că sunt prea multe personaje? Totuși, am reușit după câteva zeci de pagini, să mă reintroduc în atmosferă și să mă las din nou prinsă în mrejele cărții.

Chakraborty își dezvoltă personajele în această parte, Nahri apare matură și schimbată față de “mica hoață din Cairo” pe care o găsise Dara, Ali se descoperă pe sine și ce își dorește să facă, Mutandhir își arată adevărata față abia la sfârșit. Magia e peste tot în Orașul de bronz, palatul reacționează, apa și focul la fel.

„-Întocmai! Iubirea e o slăbiciunea pentru cei că noi, un lucru care trebuie ascuns de aceia care ar putea să ne facă rău, căci o amenințare la adresa persoanei dragi le e mai de folos lor pentru a ne controla decât săptămâni întregi în care ne-ar tortura fără încetare.”

Sunt multe scene în care protagoniștii folosesc magia, fie pentru a face bine, fie pentru a se apăra, fie pentru a face rău. Multe dintre scenele descrise sunt sângeroase, dure, brutale, la fel cum este și viața în Daevabad. Triburile se urăsc între ele, alianţele sunt precare, trădătorii sunt cei la care te aștepți prea puțin, iar intențiile par nobile, dar sunt rareori. Fiecare personaj este urmărit independent, titlul capitolului indicând cine va fi personajul urmărit. Asistăm la un amalgam de planuri, fiecare personajul cu firul lui de poveste, fire care intr-un final se unesc intr-un ghem destul de greu de desluşit.

Finalul este unul deschis, care m-a lăsat, bineînțeles, în suspans, în așteptarea ultimului volum al trilogiei. Am perceput « Regatul de Aramă » ca fiind un roman intermediar, o punte de legătură între primul și ultimul, sau cel puțin sper să fie așa.  Sper doar că nu va mai trece o perioadă lungă până să pot termina trilogia.