Soldatul iernii

Am început romanul fără să știu prea mult la ce să mă aștept, descrierea mă introducea în lumea primului război mondial cu niște accente de mister. Sunt la prima întâlnire cu autorul Daniel Mason, despre care am citit că este medic. Un medic scriitor, o combinație interesantă… La fel a fost și cartea.

“Soldatul iernii” ni-l prezintă de la început pe Lucius Krzelewski, al șaselea copil al unei familii poloneze înstărite, care locuiește la Viena. Așteptările familiei nu se regăsesc în dorințele lui Lucius, care vrea să facă ceva util pentru societate, să devină medic și să salveze vieți. Cu o mamă ambițioasă, care consideră medicina ca fiind ceva înjositor și cu un tată patriot, care își dorește să-l vadă pe Lucius soldat, visul lui pare de nerealizat. După insistențe, acesta reușește să se înscrie la facultate și are norocul de a fi luat sub aripa ocrotitoare a unui profesor recunoscut cu care începe să facă experimente pe câini. Este fascinat de creier și de modul în care ar putea fi studiate gândurile.

“Pânâ la finalul celui de-al doilea an, nu a avut de susținut niciun examen; iar apoi, într-o zi rece de decembrie din al treilea trimestru, a primit primul indiciu că ar fi înzestrat – după cum scria în evaluarea acelui an – cu „o capacitate neobișnuită de a sesiza ce se află dincolo de aparente”.”

Începe războiul. Influențat de un prieten, Lucius începe demersurile pentru a pleca pe front. Printr-o conjuctură, ajunge în Galiția într-o mânăstire transformată în spital, departe de front. Lucius, fără niciun fel de experiență practică și fără facultate terminată, ajunge să realizeze că trebuie să se descurce fiind singurul doctor din locație. Nimic din ce a învățat la școală nu-l va ajuta efectiv pe front. 

Prima persoană cu care intră în contact, în momentul în care îi deschide ușa, este Margarete, singura asistentă medicală. Toate lucrurile par să meargă prost, Lucius nu are experiență cu pacienții, are cunoștințe teoretice, dar practice deloc. Soldații sunt aduși cu răni grave, amputarea membrelor este la ordinea zilei. Locația este orice altceva înafară de potrivită pentru un spital, păduchii sunt inamicii publici… Iar el, Lucius, trebuie să învețe din mers de la Margarete.

“Însă în Galiția, Pan Doctor…

Poate că la Viena tăiau prea scurt nodurile la suturi; poate că la Viena își lăsau mânecile să atârne în răni; poate că la Viena uitau tampoane înăuntru după ce închideau operația sau garouri la brațe când nu mai aveau nevoie de ele.

Însă în Galiția așa se face.

Poate că la Viena tăiau toată laba de la picior când doar un deget era bolnav.

Poate că la Viena se zgârcesc la drenuri și fac totul prost.

Poate că la Viena nu întorc capul atunci când strănuta.

Însă în Galiția…

Așa că începu să învețe.”

Margarete este învăluită în mister, vorbește puțin despre ea, o percepem ca prin ceață, cu cât încercăm să ne apropiem de ea cu atât se îndepărtează. Putem spune că are răbdare, cu pacienții, cu Lucius, cu toți cu care interacționează, are compasiune, milă și maturitate. Îmbină credința cu știința. Mi s-a părut cel mai interesant personaj, construit de către autor în contrast, o luminița într-un întuneric beznă.  

După câteva luni, Lucius este confruntat cu soldați care fizic nu prezintă nici un fel de răni, dar totuși nu se simt bine. Sunt în altă lume, într-o altă realitate, o realitate a lor, de unde cu greu îi poate scoate cineva. În contextul în care ordinele lui Lucius sunt clare, să-i panseze pe soldați și să-i trimită înapoi pe front, acești pacienți sunt cel mai greu de pus pe picioare, uneori chiar imposibil.  Într-o seară, le este adus un soldat găsit de un localnic, în buzunarele acestuia găsesc multe desene bizare, parcă fracturate, care se dovedesc a fi exact fereastra către mintea lui fărâmițată de șocul psihic suferit pe front. Lucius și Margarete încearcă să găsească un tratament care să funcționeze și se înfiripa sentimente între cei doi pe care nu vor mai putea să le nege. Lucius va lua însă o decizie care le va marca viața tuturor.

“-Acesta este sergentul Jozsef Horvath, domnule doctor. Ungur, din Budapesta. Crede că suntem în luna octombrie și că se află în garnizoana lui din Budapesta. Și că își așteaptă mama, care trebuie să vină și să-l ia acasă. Doar atât am reușit să înțeleg. Cred că ai sesizat că se bâlbâie.

Se bâlbâie. Lucius simți cum îl apasă iar pe limbă metalul aparatului de demult.”

Autorul ne descrie scene de coșmar, ca și cum iadul s-ar fi revărsat pe pământ, agonia prin care trec soldații este de nedescris… și totuşi… cititorul vede, ca într-un film, un stop cadru cu o claritate ieșită din comun. Scenele șochează, persistă în minte multă vreme, parcă simțeam frigul, parcă simțeam durerea fizică și psihică a soldaților, parcă eram prezentă acolo cu ei. Sunt momente în care optimismul protagoniștilor pare absurd, dată fiind situația, ca și cum mintea lor refuză să vadă realitatea, iar speranța este singurul mecanism de apărare pe care-l au în fața nebuniei.

Scriitura este clară, concisă, fraze scurte, cu un ritm alert. Romanul se citește ușor, paginile se întorc singure, scenele defilează cu o viteză amețitoare. Nu acțiunea este cea care ține cititorul captiv, ci felul în care curg descrierile, felul în care autorul face trecerile de la o stare la alta, de la un moment la altul. 

Mi-a plăcut această incursiune într-o pagină de istorie diferită de cea învățată la școală. Am văzut și simțit o altă perspectivă a unui epoci în care realitatea a fost, de fapt, un adevărat coșmar.