Anticarul

„Anticarul” este una dintre acele cărți achiziționate de curând de la Gaudeamus, cumpărată la impuls, atrasă fiind de titlu și de descrierea de pe copertă. M-a intrigat de la început, mi s-a părut că seamănă, un pic, cu romanele din seria „Cimitirul cărților uitate” de Carlos Ruiz Zafon (despre care am scris aici, aici, aici și aici), autor pe care l-am descoperit anul trecut și pe care l-am catalogat ca fiind autorul anului pentru mine.

Acțiunea se petrece tot în Spania, în Barcelona, ca să fiu foarte exactă. În centrul poveștii se află un manuscris vechi din secolul al paisprezecelea, cumpărat de către Artur Aiguader, un anticar respectat. Artur a intrat în posesia acestui manuscris prin achiziționarea unei biblioteci cu cărți. În timp ce inventaria cărțile achiziționate, manuscrisul îi atrage atenția, este scris în latină de către Casadevall, unul dintre arhitecții catedralei din Barcelona și are pe margine niște adnotări criptice în catalană.

« Orele au trecut anevoie: Artur auzea melodia pe care ceasul din salon o cânta la fiecare sfert de oră, în vreme ce mintea sa, bântuită de revelațiile pe care credea că le descoperise în cartea Casadevall, își închipuia scene delirante care se succedau una după alta, care creșteau și depășeau închipuirea unui bătrân anticar. S-a trezit cu câteva secunde înainte de a suna ceasul, la fel ca în vremurile de mai demult, când grijile nu-i dădeau pace. »

La începutul traducerii, pare să fie vorba doar despre o listă de materiale și despre etape de construcție pentru înălțarea catedralei din Barcelona, însă, pe măsură ce înaintează se transformă într-un jurnal, în care, la un moment dat, este menționat un obiect mistic, magic, puternic, pierdut în negura timpului. Curiozitatea lui Artur crește pe măsură ce descifrează manuscrisul. Datorită cunoștințelor sale dobândite, și anilor de experiență in domeniu, descoperă destul de rapid secretele ascunse în paginile sale și unde se află obiectul.

Povestea propriu zisă începe atunci când Artur este ucis de către un agresor necunoscut chiar în anticariatul său. În ziua morții, Artur îi trimite fiului său adoptiv, Enrique o scrisoare în care îi scrie în post-scriptum despre faptul că nu se simte în siguranță povestindu-i totodată despre manuscris. Când Enrique primește scrisoarea, este deja prea târziu. Enrique vine în Barcelona pentru a-și înmormânta tatăl, dar și pentru a descoperi criminalul.

Intuiește că mobilul crimei este legat de manuscris, pornește o anchetă atât de descifrare cât și de găsirea crminalului. Îl ajută mai mulți apropiați: în primul rând, Bety, fosta lui soție și profesoară de filologie, care vine în Barcelona pentru a-l consola, apoi Carlos, un prieten din copilărie, care acum este detectiv particular, apoi mai sunt prietenii tatălui său care și ei fac parte tot din breasla anticarilor. Dar, ca de obicei în thrillere, Enrique nu este singurul pe urmele manuscrisului, mai este și criminalul.

« Pentru a treia oară în viață, se simțea învins. Prima dată fusese atunci când îi aduseseră vestea morții părinților săi; era destul de mare ca să înțeleagă, dar nu suficient de mic să uite totul repede. A două oară, când Bety îl anunțase, implacabil, că avea să-l părăsească. Chiar dacă știa că era singurul final posibil al relației lor, tot nu fusese pregătit pentru o asemenea veste și n-a putut să nu se simtă învins. I-a luat ceva să accepte această nouă situație, dar firea lui, pe atunci extrovertită și veselă, i-a fost de mare ajutor. Acum, îndurerat de uciderea persoanei pe care o iubea cel mai mult, stând în fața elementului care i-ar fi elucidat moartea, se vedea incapabil să rezolve enigma. Și, în plus, avea senzația că se află aproape de criminal, dar nu știa cum să procedeze pentru a-l demasca. »

Pe parcursul acestei investigații o reîntâlnește pe Mariola, fata unuia dintre anticari și prietenă din copilărie de care se și îndrăgostește iremediabil. Cu toate că povestea lor de dragoste nu este în centrul acțiunii, dă o latură romantică intrigii, ca un condiment subtil.

« Frumusețea ei era indiscutabilă, independentă de orice gust ; inteligența ei, ascuțită ; personalitatea ei, magnetică, Mariola era altfel decât toate femeile pe care le cunoscuse. Sau, mai bine zis, era opusul lui Bety, singura pe care ajunsese să o cunoască cu adevărat.

Mariola îl fermecase. »

Dacă ascunzătoarea în care se află obiectul din manuscris mi-a fost destul de clară încă de la început, criminalul a fost o totală surpriză pentru mine, în mintea mea putea fi oricine altcineva, mai puțin persoana respectivă… Dacă vreți să o descoperiți, va trebui să citiți romanul… doar nu vă așteptați să vă spun.

Povestea din spatele manuscrisului a fost partea cea mai fascinantă din roman, cel puțin pentru mine. M-a purtat în secolul al paisprezecelea pe vremea construcției catedralei din Barcelona și a ciumei negre care a făcut ravagii în Europa. Ca și când acestea nu ar fi fost suficiente, am aflat și informații despre torturile de pe vremea Inchiziției. Mi-ar fi plăcut chiar să aflu mai multe, cele câteva pagini dedicate mi-au fost insuficiente.

În timpul lecturii, am făcut mai multe asocieri, pe care doar am să le evoc fără să intru în detaliu: în primul rând m-a dus gândul la Zafon despre care v-am spus și la început, mai apoi, pe măsură ce înaintam, m-a dus gândul la Dan Brown și al lui personaj Robert Langdon. Cu toate acestea, asemănările sunt doar superficiale, stilul, personajele și povestea sunt total diferite ceea ce este perfect.

Scriitura este cursivă, pe alocuri chiar poetică. Barcelona este descrisă de autorul Julian Sanchez într-un mod elogios, deschizând apetitul cititorului pentru a vizita locurile respective. Personajele cele mai dezvoltate de autor, din punctul meu de vedere, sunt Enrique și Bety, am ajuns să-i cunosc destul de bine, să le văd trecutul și prezentul și poate să reușesc să le intuiesc viitorul. Personajele secundare intervin destul de punctual în intrigă, fără ele romanul nu ar avea substanță.

« Piaţa asta are un farmec aparte, pe care nu l-am mai întâlnit în Barcelona nicăieri altundeva, i-a explicat Mariola. E un colț din Paris mutat la Barcelona și care, în mod misterios, a reușit să se adapteze mediului și oamenilor de aici. »

Mi-a plăcut cartea, a fost o lectură ușoară și plăcută cu toate ingredientele necesare: un pic de mister, un pic de magie, un pic de dragoste, un pic de prietenie, un pic de anchetă, un pic de suspans…