Barbă Albastră

Publicat de

Am citit titlul „Barbă Albastră” care m-a trimis, aproape imediat, cu gândul la o poveste cu acelaşi nume citită demult, în copilărie. Am refuzat însă, cel puțin pentru început, să cred că Amélie Nothomb s-a inspirat din Charles Perrault. Mă înșelăm… autoarea a transpus povestea lui Barbă Albastră în zilele noastre.

Personajul ei, numit Elemirio Nibal y Milcar, este un aristocrat spaniol, bogat care locuiește într-un apartament luxos în capitala Franței. Saturnine este o tânără belgiancă care caută cu disperare o cameră de închiriat. Atunci când citește anunțul publicat de Don Elemirio, i se pare prea frumos pentru a fi adevărat: o cameră în centrul Parisului, la un preț mai mult decât rezonabil.

La vizionare află de la o altă tânără interesată de cameră despre dispariția misterioasă a celor opt colocatere precedente. Don Elemirio o alege spre uimirea acesteia pe Saturnine să-i fie colocatară, motiv pentru care se și mută în apartamentul de o opulență ieșită din comun.

« -Încetați cu ironiile astea, că-mi pierd firul. Unde rămăsesem?

-La femei. Aveți o problemă cu ele fiindcă sunteți prea nobil.

-Da. Orice uniune ar fi o mezalianță. Așa că am renunțat la însurătoare. În cercurile mondene însă, femeile speră să-și găsească un soț.

„E grav”, și-a zis în sinea ei Saturnine.

-De aceea prefer o colocatară. Colocatarele nu speră să se mărite. Ele locuiesc deja cu tine. »

Ca la orice închiriere există reguli de urmat, Don Elemirio are una singură pe care colocatara nu trebuie să o încalce sub nici o formă: există o cameră obscură unde-și developează fotografiile și unde Saturnine nu are voie să intre sub niciun pretext.

Nu trece mult timp și Saturnine realizează că Don Elemirio este un ciudat și îndoiala se înfiripă în sufletul ei cu privirea la soarta celor opt predecesoare. Suspiciunea că au fost ucise, probabil pentru că au intrat în camera interzisă, devine din ce în ce mai întemeiată. Curiozitatea poate ucide, aceasta este morala poveștii lui Barbă Albastră scrisă de Charles Perrault, aceasta să fie și concluzia din romanul lui Amélie Nothomb?

« -Am pregătit niște zarzuela, zise el.

-Ce-i asta ?

-Pe scurt, e o paella fără orez. În mod normal, se pune mult homar în ea, dar cum am mâncat de două ori homari în ultima vreme, am înlocuit acest ingredient cu sparanghel.

-Nu văd ce legătură are una cu alta.

-Nici nu are. Am făcut asta doar pentru a sublinia absurditatea verbului “a înlocui”. Conceptul înlocuirii stă la baza dezastrului umanității. »

Cei doi se întâlnesc aproape în fiecare seară pentru a lua masa împreună. Între cupe de șampanie scumpă, feluri delicioase de mâncare începe o relație ciudată . Vorbesc despre toate și orice, conversaţiile între belgianca directă și aristocratul cu simț cromatic dezvoltat sunt câteodată acide, câteodată pline de umor, câteodată filozofice, câteodată chiar derivă în flirt. Discuțiile sunt un fel de război verbal în care m-am întrebat de multe ori, cine este victima și cine este călăul… Sunt multe trimiteri la referințe religioase, culturale și istorice, care dau substanță schimbului dintre Don Elemirio și Saturnine. Temele abordate sunt diverse: dragoste, femei, viață, Dumnezeu, pedeapsă și multe altele.

« -Iubirea e o chestiune de credință. Iar credința e o chestiune de risc. Nu puteam să suprim acest risc. Asta a făcut și Dumnezeu în grădină. Și-a iubit creația în așa măsură, încât nu a suprimat riscul…

-Logică aberantă…

-Nu, dovada supremă a preţuirii. Iubirea presupune prețuire.

-Prin urmare, vă considerați egalul lui Dumnezeu.

-A iubi înseamnă a accepta să fii Dumnezeu. »

Dialogurile sunt formate din fraze scurte și concise, cu schimburi de cuvinte cu umor laconic și subtil. Autoarea scoate în evidență o paletă întreagă de sentimente, emoții contradictorii și profunde, prezentând într-un mod aproape chirurgical defectele umane. Cu toate că inițial scopul meu era să aflu dacă Don Elemirio le-a omorât sau nu pe cele opt colocatare, foarte repede mi-am schimbat optica savurând replicile celor doi…

Atmosfera între cei doi este încărcată de la început, fiecare își tatonează și își studiază interlocutorul ca într-un meci de tenis își trimit „mingile” unul altuia până la final. Autoarea alege nume ciudate pentru personajele din carte: începând de la Saturnine (să fie oare o referință la Saturn și felul ei taciturn de a fi?); Don Elemirio Nibal y Milcar, un nume lung și ciudat care împleticeşte limba în gură când este citit cu voce tare sau cele opt colocatare: Proserpine, Emeline și așa mai departe.

Nu știu să vă spun dacă mi-a plăcut romanul, poate că m-a derutat finalul sau poate că m-am așteptat la altceva cunoscând un pic stilul autoarei (am mai scris aici). Lectura celor aproape o sută cincizeci de pagini a fost rapidă, poate prea rapidă. Senzația mea a fost că nici nu am început bine că s-a și terminat.

13 comentarii

  1. „Uimire si cutremur” mi-a placut si mie mult. Apoi am citit „Loveste-ti inima” si am simtit o nota putin can melodramatica pentru gustul meu. Pe aceasta nu am citit-o, dar am senzatia ca merge tot intr-o zona asemanatoare. Craciun fericit si magic! ❤

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la anasylvi Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s