Pivniţele Vaticanului

Am să încep această recenzie cu o poveste… poveste despre cum am ajuns să cumpăr cartea. Am plecat într-o sâmbătă dimineață spre Carrefour cu gândul de a cumpăra numai și numai ce aveam pe listă. Am ajuns în magazin și în loc să fac stânga să mă duc spre rafturile de alimente, am făcut dreapta și m-am îndreptat către raionul de cărți. Nu cred că trebuie să vă spun că nu aveam cărți pe listă. După ce m-am tot uitat la titluri, mi-a atras atenția « Pivnițele Vaticanului » scrisă de André Gide. Descrierea pe spate semăna cu o intrigă de Dan Brown : un papă înlocuit cu un impostor, iar cel real se află undeva închis în pivniță. Bineînțeles că nu am putut rezista tentației și am cumpărat cartea. Acum, după ce am terminat de citit, pot să vă spun că nu a fost deloc ceea ce m-am aşteptat…

Romanul este compus din cinci părți, fiecare dintre ele dedicată unui personaj. Fiecare protagonist îl introduce pe următorul, toți având o legătură unii cu alţii. O să vă explic imediat…

« Există romanul și există istoria. Critici avizați au considerat romanul că fiind o istorie ce ar fi putut să existe și istoria un roman care a existat. Trebuie să recunoaştem că arta romancierului ne face, adeseori, să dăm crezare lucrurilor spuse de el, după cum, uneori, evenimentul real ni se pare de necrezut. Din păcate, unii sceptici neagă faptul de îndată ce e mai neobișnuit. Dar eu nu scriu pentru aceștia. »

Prima parte îi este dedicată lui Anthime Armand Dubois. Un om de știință, ateu, francmason, care face experimente pe animale, toate documentate și minuțioase. Ca urmare a unui pseudo miracol devine credincios și renunță la avere și la statutul său social în favoarea bisericii. Acest capitol este probabil cel mai greu de citit și are cea mai mică legătură cu ceea ce urmează.

Julius de Baraglioul este cumnatul lui Anthime Dubois, un scriitor francez publicat, care își dorește să fie primit în rândurile Academiei Franceze. Pe patul de moarte, tatăl acestuia îi încredințează o misiune şi anume să afle informații într-un mod foarte discret despre un anume Lafcadio Wluiki. Julius descoperă că sunt frați și va trebui să împartă moştenirea cu el.

« Pentru prima oară în viață o întrebare îngrozitoare se ridica în mintea lui – în el, ce nu întâlnise decât aprobări și surâsuri – o îndoială privitoare la sinceritatea acestor surâsuri, la valoarea aprobărilor, la valoarea cărților lui, la realitatea gândirii sale, la autenticitatea vieții pe care o dusese. »

Următorul personaj este Amédée Fleurissoire, căsătorit cu sora lui Julius de Baraglioul, Arnica. Cealaltă soră a lui Julius, contesa de Saint-Prix este păcălita de un escroc care îi povestește cum Papa a fost răpit și înlocuit cu un impostor, pentru eliberarea lui fiind nevoie de fonduri. Contesa se duce la rudele sale apropiate și le relatează întâmplările. Amedée pleacă spre Roma pentru a-l elibera pe Papă.

Cea de-a patra parte este cea care unește toate personajele principale care se regăsesc la Roma și detaliază intriga. Din punctul meu de vedere, în acest capitol începe cu adevărat acțiunea.

Ultima parte îi este dedicată lui Lafcadio Wluiki. Dintr-o discuție pe care acesta o are cu Julius de Baraglioul, vom înțelege unul dintre subiectele al romanului : actul săvârșit în mod gratuit și rolul coincidenţelor în viața noastră.

« Ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă, dar rămâne întotdeauna un mic gol în care își face loc neprevăzutul. Niciodată nimic nu se petrece exact cum am fi crezut… Asta mă îndeamnă să acţionez… Facem atât de puțin! … “Tot ce poate fi să fie!” în felul acesta îmi explic eu Creaţiunea… Sunt îndrăgostit de ceea ce ar putea să fie… Dacă aș fi mare în Stat, aș da ordin să fiu închis. »

Intriga se bazează pe toate aceste personaje care inițial se află în orașe și chiar țări diferite, pe care destinul sau mai bine zis coincidenţele îi aduc în același oraș. Gide ignoră cumva legile probabilului parodiind posibilul și credibilul pentru a obține ceea ce el însuși denumește o « Sotie » (definiție: Farce satirique et allégorique du Moyen Age, jouée par des acteurs en costume de bouffon.(fr.) – Farsă satirică și alegorică din Evul Mediu, jucată de actori îmbrăcați în costume de bufoni).

Autorul ascunde la vedere, dacă pot spune așa, idei filozofice întruchipându-le în personajele sale : Anthime înfățișează ideea convertirii și a credinței, Amedée pe cea a crediciosului care luptă pentru dreptate, Julius este scriitorul superficial și oportunist care caută recunoaștere, Lafcadio este probabil cel mai “real » dintre protagoniști, arogant, subtil, fin în analiza psihologică a interlocutorilor, pentru mine a fost un personaj insuportabil, detestabil prin modul său de gândire.

Romanul este scris într-un stil clasic, ironic, satiric și critic, poate că de aici vine și complexitatea acestuia. Întorsăturile de frază, răsturnările de situație, naivitatea personajelor sau obrăznicia acestora, îi dau substanță. Cu toate că m-am așteptat la cu totul și cu totul altceva, nu-mi pare rău că l-am citit.