Poveste despre două oraşe

Posted by

După o perioadă destul de lungă în care am citit scriitori contemporani, am simțit nevoia de a mă întoarce un pic în timp, la clasici. De Charles Dickens am citit în școală “Aventurile lui Oliver Twist” și îmi aduceam aminte că mi-a plăcut. “Poveste despre două orașe” este un mozaic politic, social și romantic, în care protagoniștii trebuie să-și înfrunte destinul dar și să se confrunte cu trecutul lor.

« Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuita dintre vremi, era epoca înțelepciunii, epoca neroziei, veacul credinței, veacul necredinței, răstimpul Luminii, răstimpul întunecimii, primăvara nădejdii, iarna deznădejdii, aveam totul în față, aveam doar nimicul în față, ne înălțam cu toții de-a dreptul la ceruri, ne cufundam cu toții de-a dreptul în iad – pe scurt, epoca aceea era atât de asemănătoare cu cea de acum, încât unele dintre autoritățile cele mai proemintente au stăruit să fie prezentată, în tot ce avea ea mai bun sau rău, numai la gradul superlativ. »

Este un roman istoric, în care Charles Dickens compară viața în cele două orașe, Londra și Paris, fără a le pune în opoziție. Prezintă mediul de afaceri și cel bancar în Anglia și cel social și politic în Franța prin evocarea consecințelor dezastruase ale monarhiei franceze asupra locuitorilor. Dickens construiește o intrigă în care implică toate păturile sociale, cititorul călătorește atât între cele două orașe, cât și în timp (acțiunea se întinde pe o perioadă de zece ani, dar ne și teleportează în trecutul protagoniștilor pentru a înțelege contextul).

Critică societatea secolului al optsprezecelea, arătând că înțelege suferința și foamea celor săraci, nedreptățile și cruzimile aristocraților prin personajele sale. Ultima dintre cele trei părți ale romanului se concentrează pe Revoluția franceză, pe acțiunea din umbră a începutului acesteia, pe motivația protagoniștilor, pe modul în care oamenii de rând devin cruzi, însetați de sânge, trecând peste justiție.

« Poștalionul de Dover se găsea în obișnuită-I veselă postură în care omul de pază îi suspectează pe pasageri, pasagerii se suspectează unul pe celălalt și toți laolaltă pe omul de pază, cei din poștalion pe oricine dinafară, iar surugiul nu-I sigur decât de cai; drept care ar fi putut jura cu conștiința împăcată și cu mână pe cele două Testamente că nu erau deloc pregătiți pentru asemenea drum. »

Charles Darnay este un tânăr aristocrat francez care a renunțat la avere și la titlu pentru a se refugia în Anglia, pentru a fugi de moștenirea crudă lăsată de tatăl și unchiul său. Se va căsători cu Lucie Manette, fiica unui medic francez, care fusese întemnițat pe nedrept timp de optsprezece ani la Bastilia. Destinele celor doi se întrepătrund într-un mod nebănuit la începutul romanului. Dickens introduce personaje care par a nu avea nici o legătură cu acțiunea, revenind mai apoi și clarificând. Cititorul trebuie să fie atent la întorsăturile de frază și la cuvintele folosite de autor pentru a înțelege contextul și caracterul protagoniștilor.

« Obiectul acestor zgâieli și holbări era un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, bine făcut și frumos la chip, cu obrajii arși de soare și ochi negri. Înfățișarea lui era aceea a unui gentilom. Era îmbrăcat foarte simplu, în negru sau cenușiu închis, iar părul lung și negru era strâns cu o panglică pe ceafă, mai curând ca să nu-i intre în ochi decât ca podoabă. »

Povestea de dragoste între cei doi, Charles și Lucie este presărată de tot felul de obstacole, unele dintre ele derivă din felul de a fi a celor doi, altele din trecutul lor de care nici unul dintre ei nu poate fugi. Charles va trebuie să-și înfrunte destinul întorcăndu-se la un moment dat la Paris pentru a « repara » greșelile făcute de rudele sale, este întemnițat și acuzat pe nedrept, pedeapsa pentru așa zisele fapte îl poate costa viața.

Dintre personajele secundare l-aș menționa pe Sydney Carton, un avocat și prieten care va fi cel care-l va apăra pe Charles și care, după părerea mea, este adevăratul erou al acestei povești. Nu vă spun însă de ce pentru că ar însemna să vă stric plăcerea de a citi cartea. Sunt mulți protagoniști, fiecare dintre ei aduce completări, detalii importante pentru înțelegerea intrigii, însă uneori m-am pierdut în descrieri și în amănunte.

Dickens folosește anumite cuvinte care tot revin în timpul lecturii, mi-a atras atenția “lumina” și “întunericul”. Nu o să fac o analiză pe text, o să vă spun că are un mod deosebit de a scrie, și nu întotdeauna la îndemână. Descrierile sunt impresionante, detaliate, vizuale, olfactive, focalizate, chiar dacă uneori prea lungi pentru gustul meu. Dacă ar fi să caracterizez stilul autorului pe scurt, aș zice că este unul complex și uneori complicat. Cititorul trebuie să aibă o anumită stare de spirit, poate una mai odihnită decât a mea pentru a savura romanul.

Aş încheia prin a spune, că, dacă aveţi ocazia să citiţi cartea, nu o ocoliţi.

4 comments

    1. Nu ai nici un motiv sa te simti incult Marius :). Avem atatea carti clasice si contemporane pe lista, numai timp sa avem 🙂 :). Pe de alta parte te inteleg, asa ma simt si eu cateodata, mai ales ca in ultima vreme am fost foarte ocupata la serviciu si motiv pentru care citesc intr-un ritm mai lent :(. Ma bucur insa ca am reusit sa-ti trezesc interesul, Dickens are un stil aparte.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s