Lockwood și Asociații – Craniul din bibliotecă

Am început luna decembrie cu recenzia volumului întâi din seria Lockwood și Asociații (despre care am scris aici), cumva mi se pare potrivit să închei cu cel de-al doilea. Dacă se potrivește pentru un sfârșit de an, n-aș putea să spun, dar poate că despre aceasta este vorba, să încheiem ceea ce poate fi încheiat și să ne bucurăm de ceea ce urmează. Și ar trebui să termin cu filozofia și să vă povestesc despre acest roman, cu titlul cel puțin intrigant…

Regăsim agenția parapsihologică Lockwood și Asociații și pe cei trei membrii ai săi : Anthony Lockwood, Lucy Carlyle și George Cubbins un an mai târziu faţă de evenimentele din prima carte. Au evoluat, au învățat să lucreze în echipă, să se completeze reciproc, să se bazeze unul pe celălalt.

« Dar lucrurile se schimbaseră pentru mine. Timpul petrecut la Lockwood și Asociații îmi întărise încrederea în mine, lucru de care aveam mare nevoie. Când mergeam pe stradă, cu spada legănându-se la șold, copiii mici se holbau la mine, iar adulții își înclinau capul în semn de respect. Știam atunci nu doar că am un statut special în societate, ci începusem chiar să cred că mi-l câștigasem. »

Talentul lui Lucy se dezvoltă, învață să-l folosească și să aducă plus valoare agenției. Anthony este același adolescent misterios, despre care nu știm mare lucru, care își ascunde trecutul de prietenii săi și ține o cameră încuiată la etaj. De ce este oare așa de ascuns ? Nu sunt ei prieteni ? Nu ar trebui să aibă încredere unul în celălalt ? De ce este interzisă aceea cameră ? Ce se ascunde în ea ? Tentația este mare. Va rezista oare Lucy fără să intre ?

George va fi supus la multe încercări, va face greșeală după greșeală, va trece printr-un proces forțat de maturizare și își va pune atât viața sa în pericol cât și pe cea a colegilor și prietenilor săi. Cei trei protagoniști continuă să-mi placă, leadershipul și aroganța lui Anthony, curajul și încăpățânarea lui Lucy, ironia și perseverența lui George sunt doar câteva din ceea ce îi definește. Vor apărea și personaje noi, secundare care joacă însă roluri destul de importante în poveste : Flo Oase, o hoață de relicve, Detectivul Barnes, Penelope Fittes și alții.

Dacă în volumul întâi, cei trei trebuie să « curețe » un conac de fantome, aici își vor folosi talentele de detectivi pentru a găsi o relicvă extrem de periculoasă și încărcată parapsihologic, care a fost furată. Vor fi în competiție cu echipa condusă de Kipps de la agenția Fittes, agenţie rivală, foarte mare. Echipa care pierde, va trebui să-și recunoască înfrângerea public, în ziar. Se vor regăsi de multe ori în situații terifiante și primejdioase, în care vor trebui să se descurce, să se bazeze unii pe alții, să se adapteze.

« Dacă aș fi diplomată, aș spune așa : Kipps era un bărbat slăbuț, de douăzeci și ceva de ani, cu păr roșcat, tuns scurt, și fața îngustă și pistruiată. Dacă ar fi să fiu ne-diplomată (dar mai precisă), aș adăuga că era scund cât o halbă, cu nasul borcănat și roșcovan ca un morcov, bădăran până-n măduva oaselor și înfumurat peste măsură. Un rânjet cu două picioare. Un bufon malefic. »

Printre obiectele strânse de-a lungul timpului de cei trei protagoniști ai noștri, se află și un craniu omenesc într-un borcan (ceea ce dă şi numele romanului). Legat de acest craniu este o fantomă, inofensivă de altfel, pentru că este închisă, în libertate ar fi un Vizitator de tip III, cel mai periculos. Numai Lucy o poate auzi și îi vorbește doar când vrea spunându-i jumătăți de adevăr, informații scoase din context și minciuni. Este un spirit malefic cu intenții neclare. Ce rol va juca craniul din borcan în povestea noastră ? Îi va ajuta ? Îi va încurca ?

« Identitatea acestei fantome ne era necunoscută. Nu eram siguri decât că era legată de un craniu omenesc prins cu ținte la baza borcanului. Craniul era gălbui-maroniu și crăpat, dar altfel nu avea nimic remarcabil. Era de mărimea potrivită pentru a fi aparținut unui adult, dar nu știam dacă fusese al unui bărbat sau al unei femei. Fantoma care era legată de craniu, era prin urmare prinsă înăuntrul borcanului. »

« Craniul era un mincinos. Căuta să mă prindă în capcană, așa cum spusese și George. Fiind un Senzitiv cu puterea Auzului, trebuia să am grijă. Și totuși, convesatia în sine fusese destul de reală. Și nimeni altcineva din Londra – poate nimeni de la moartea Marissei Fittes – nu mai avusese parte de așa ceva. Deși eram adormită, gândul mă făcu să mă înfior de bucurie. Oare craniul era unic – sau poate eu eram ? »

Romanul este scris la persoana întâi, Lucy este cea care ne povestește întâmplările. Vom trece extrem de rapid și fără preaviz de la râs la teamă (mai ales dacă alegeți să citiți cartea noaptea 🙂 ). Este unul dintre talentele autorului să vă introducă in atmosferă și să resimțiți emoții diferite, contradictorii într-o fracțiune de secundă. Dacă ar fi să caracterizez romanul într-un cuvânt (foarte dificil de altfel), aș zice că este captivant.

În acest volum, începem să aflăm mai multe detalii despre Problemă, despre Vizitatori, autorul este mai « darnic » cu informațiile și cu detaliile. Sfârșitul nu face decât să deschidă și mai mult apetitul pentru continuare (din câte am văzut nu s-a tradus încă), printr-o revelație de ultim rând… Îmi place acest univers creat de Jonathan Stroud, îmi plac personajele și modalitatea lor de a rezolva situațiile cu care se confruntă. Abia aștept să apară și volumul trei.