O crimă pe Via Appia

Așa cum vă povesteam în postarea despre Gaudeamus, la această ediție, uitând lista de dorințe acasă, m-am lăsat tentată. Una dintre cărțile care mi-a sărit în ochi aproape imediat citind titlul, a fost „O crimă pe Via Appia” scrisă de Steven Saylor. Nu mai citisem demult o carte în care acțiunea să fie plasată în Antichitate, iar combinația dintre roman istoric și polițist mi s-a părut extrem de interesantă. Acesta este și motivul pentru care a urcat rapid în teancul de pe noptieră.

Acțiunea se situează în Roma antică în anul 52 î.e.n. Încă de la început, aflăm despre moartea lui Publius Clodius pe Via Appia care a iscat o adevărată revoltă printre susținătorii acestuia. Zvonurile sunt multiple, scenariile care mai de care mai fanteziste. Cine l-a omorât? De ce? Ambuscadă? Trădare? Atac premeditat? Vinovatul este Milo, adversarul politic a lui Clodius?

Nimic nu este clar și odată cu trecerea timpului, totul escaladează, culminând cu incendierea Casei Senatului. Milo și Clodius se urau, erau rivali politici și proveneau din medii total diferite. Clodius face parte dintr-o familie puternică de aristocrați, unul dintre strămoșii lui fiind chiar cel care a construit Via Appia. În timp ce Milo face parte dintr-o familie modestă, dar, prin forțe proprii, a reușit să câștige susținerea aristocraților din Roma.

« Am așteptat o vreme, blocați de inerția care cuprinde mulțimea când se întâmplă ceva important. De la cei din jur aflat o serie de zvonuri contradictorii despre ceea ce se întâmplase. Avusese loc un incident pe Via Appia, chiar la ieșirea din Roma – nu, la treizeci de mile, la Bovillae – nu, undeva mai departe, în sud. Clodius ieșise să călărească de unul singur – nu, cu o mică gardă de corp – nu, într-o lectică, împreună cu soția și suita formată din sclavi și servitori. Avusese loc o ambuscadă – nu, un asasin singuratic – nu, un trădător, unul dintre oamenii lui Clodius…

Și așa mai departe, fără să găsim un adevăr indubitabil, ci doar un singur fapt cert : Clodius era mort. »

În toată această panică și violență dezlănțuită pe străzi, îl regăsim pe Gordianus, numit și „Descoperitorul”, un cetățean roman cu un dar special de a face lumină în cele mai complicate cazuri. L-am perceput ca pe un Hercule Poirot din Antichitate. La cererea lui Pompei, Gordianus pleacă împreună cu fiul său adoptiv, Eco, într-o anchetă pe Via Appia. Obiectivul lor este să găsească indicii, martori credibili, eventual martori oculari care să le povestească cât mai obiectiv ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi când Clodius și-a pierdut viața și, mai ales, cine este responsabil de moartea acestuia.

De-a lungul călătoriei, se întâlnesc cu diverse personaje care mai de care mai „colorate”, cu care discută punând cap la cap informațiile. Fiecare dintre martori a văzut sau crede că a văzut o frântură din ceea ce s-a întâmplat, este provocarea lui Gordianus și a lui Eco să-și formeze o imagine de ansamblu. Nu e simplu deloc… Ceea ce nu realiză Gordianus decât atunci când este prea târziu, este că aflarea adevărului atrage după sine și punerea lor în pericol.

« -Soarele e sus, Eco. Aerul e rece și limpede. Nu există altă persoană pe drum, nici țipenie de om. O, dar auzi asta ?

-N-aud nimic, papa.

-Exact. Nici măcar o pasăre ori greiere. Tăcere. Cred că îmi revin facultățile mintale. S-ar putea să fiu în stare să gândesc din nou.

Eco râse.

-Ai pierdut vreodată aptitudinea asta ?

-Nu-i o glumă. Cu fiecare pas cu care caii ne duc mai departe de oraș capul meu reacționează ca și cum ar fi fost în ceață, iar acum ceața se risipește.

-Ceața pe care am lăsat-o în urmă, în oraș, era fum, papa.

-Ceața vizibilă, da. Dar mai există o ceață, care s-a așternut asupra Romei. Panica, confuzia, păcăleala – nimeni nu poate gândi correct. Oamenii se comportă ca niște nebuni, grăbindu-se aiurea, ascunzându-se în viziuni, fugind de propriile umbre. »

În timpul anchetei, Gordianus va discuta și cu personaje istorice reale, cum ar fi Cicero, Iulius Caesar, Marc Antoniu și alții. De altfel, am uitat să vă spun că moartea lui Clodius este un fapt real, relatat printre alții și de Cicero într-unul din discursurile sale așa cum aflăm la sfârșitul romanului din nota autorului.

« Gaius Iulius Caesar era unic între oameni. Nu am întâlnit niciodată un individ a cărui vigoare fizică și intelectuală erau atât de evidente chiar și la o scurtă privire sau schimb de cuvinte. N-am avut o relație cât de cât susținută cu Caesar, așa cum avusesem cu Crassus și Catilina, iar acum Pompei, dar îmi dădeam seama că personalitatea lui posedă din abundență un element pe care și ceilalți amintiți mai sus îl posedau, o atracție spre putere și spre ceea ce era etichetat drept măreție. »

Totul se concentrează, de fapt, în jurul puterii: uni o vor, alții vor s-o păstreze, alții vor s-o recapete și sunt dispuși să facă orice pentru a-și atinge scopul. Puterea se câștiga prin influențarea și manipularea maselor, iar acestea se obțin prin retorica discursului la care romanii sunt extrem de pricepuți. Oratori precum Cicero sau Marc Antoniu pot salva sau condamna, practic pot decide viitorul unei persoane. Autorul Steven Saylor dă multe detalii despre sistemul politic și juridic roman, ceea ce mi-a trezit curiozitatea. Informațiile sunt strecurate în poveste și au rolul de a clarifica imaginea pe care și-o formează cititorul.

 « -Dar de ce s-au bătut ?

-Clodius și Milo se dușmăneau de multă vreme, Diana.

-De ce ?

-De ce se dușmănesc de obicei doi oameni ? Pentru că doresc același lucru.

-O femeie ?

-În unele cazuri. Sau un băiat. Sau iubirea tatălui. Sau o moștenire, o bucată de pământ. În acest caz, Clodius și Milo doreau puterea. »

Romanul este scris la persoana întâi, Gordianus este cel care povestește cum s-au derulat evenimentele și o face într-un mod accesibil. Fie că îi explică lui Eco punctul său de vedere, fie că discută cu alte personaje, de fapt Gordianus vorbește cu cititorul sau cel puțin așa am perceput eu. Ritmul alternează, sunt scene extrem de alerte, în care cititorul simte răsuflarea accelerată și panica creată, iar altele în care ritmul este lent, descriptiv. Această alternare este binevenită, cred că mi-ar fi fost destul de greu să stau cu sufletul la gură timp de cinci sute de pagini.

A fost o lectură plăcută și relaxantă, care m-a deconectat și care m-a atras într-o lume de mult apusă.