Du-te şi pune un străjer

Acțiunea cărții se petrece la douăzeci de ani de la întâmplările romanului “Să ucizi o pasăre cîntatoare”, Jean Louise, acum în vârstă de douăzeci și șase de ani, este din nou confruntată cu rasismul. De data aceasta însă, îl va percepe mult mai profund și mai organic. Va simți o revoltă interioară care îi va da peste cap toate valorile din copilărie. Autoarea Harper Lee ne introduce în atmosfera aceluiași orășel Maycomb din Alabama.

“- Treaba e că de fiecare dată când am venit acasă in ultimii cinci ani…și chiar mai înainte. Când veneam acasă de la facultate…descopeream că se mai schimbase câte ceva…”

Jean Louise ajunge în orașul natal, după o perioadă trăită la New York, unde viața este diferită și va vedea un oraș natal, schimbat față de cel din amintirile ei. Toate reperele morale i se năruiesc, tot ce a crezut, pare că a fost doar o aparență, începând de la Calpurnia (femeia care a crescut-o) care o dezamăgește, Hank – prietenul din copilărie, de care credea că este îndrăgostită și terminând cu Atticus – tatăl, modelul ei în viață.

În această stare de spirit: pierdută și bulversată, caută ajutor la unchiul său Jack, care, nu întâmplător, este doctor, în cazul ei va fi doctor de suflet. Va primi o lecție de istorie a umanității, al cărui obiectiv însă nu-l va înțelege decât la sfârșitul romanului. Lecția se termină cu o confruntare directă cu tatăl său sau, poate, este de fapt o confruntare cu ea însăși.

“Și mai ține minte ceva: întotdeauna e mai simplu să ne întoarcem și să vedem cum eram ieri sau acum zece ani. Greu e să vedem cum suntem acum. Dacă îți iese figura asta, o să fii bine.”

Personajele sunt conturate în roman parcă în contradicție cu ceea ce am văzut în “Să ucizi o pasăre cîntătoare”. Jean Louise va oscila mult între prezent și trecut, sunt evocate scene din copilărie și adolescență care au marcat-o. Maturizarea ei va veni brusc, cu o palmă pe care o primește de la unchiul său și care o va face să VADĂ viața așa cum este ea prin ochii ei și nu prin ochii unui ideal construit artificial.

“Pentru fiecare om, Jean Louise, insula lui, străjerul lui e propria conștiință. Chestia aia care se cheamă conștiință colectivă nu există.”

Romanul mi s-a părut un puzzle, bucăți de amintiri, de prezent și câteodată chiar de viitor, toate puse laolaltă. Încă dezbat cu mine însumi dacă mi-a plăcut sau nu cartea. Vă las pe voi să judecați după ce o citiți!