Romain Gary Les cerfs-volants Book review

Zmeie de hârtie

Publicat de

Am primit romanul acum ceva timp de la un bun prieten căruia îi mulțumesc pe această cale pentru acest moment de lectură deosebit. “Zmeie de hârtie”, ultimul roman scris de Romain Gary, un ultim omagiu adus dragostei care învinge aproape orice și speranței a cărei prezență este necesară în cele mai grele momente ale vieții.

Povestea de dragoste deosebită, plasată într-o perioadă dificilă care se întinde din 1930 până în 1945, relatată pe un ton corect și subtil, denunță absurditatea războiului prin contrast cu încrederea autorului în iubire. Totul începe în 1930 cu o întâlnire întâmplătoare, pe un câmp, între Ludo, un băiețel de 10 ani și Lila, o mică aristocrată poloneză de 11 ani, răsfățată și capricioasă. Vor trece aproape 4 ani până la următoarea întâlnire, între timp îndrăgostit fiind, Ludo nu va înceta să revină la locul primului contact, în fiecare zi, la aceiași oră.

« -O să lăsăm zahărul aici și o să ne întoarcem mâine, am spus eu cu inspirația disperării.

-Poate. Cum te cheamă ?

-Ludo. Dar pe tine ?

Buburuza își luă zborul.

-Nu ne cunoaștem încă destul de bine. Poate că am să-ți spun numele într-o zi. Sunt destul de misterioasă, să știi. Fără îndoială că nu o să mă mai revezi. Cu ce se ocupă părinții tăi ?

-Nu am părinți. Trăiesc cu unchiul meu.”

Ludo, personajul principal și naratorul, este orfan. Crescut de unchiul său, Ambroise Fleury, Ludo are o memorie ieșită din comun, un fel de blestem al familiei Fleury. Acesta este motivul pentru care mulți dintre consăteni, îi vor consideră pe cei din familia Fleury ca fiind « într-o ureche ». Ambroise Fleury este o adevărată «celebritate » în regiune, postaș de meserie, în timpul liber construiește zmeie de toate felurile, de toate culorile și de toate formele. Primește comenzi din toate regiunile Franței și chiar din străinătate.

«Singurul dintre dăscălii mei care nu părea deloc neliniștit de “predispoziţiile” mele era profesorul de franceză, domnul Pinder. El nu a părut supărat decât o singură dată, atunci când, recitând Les Conquistadors, în dorința mea de a mă depăși, am început să spun poemul de la coadă la cap, pornind de la ultimul vers. Domnul Pinder m-a întrerupt și m-a amenințat cu degetul. 

-Dragul meu Ludovic, nu știu dacă te pregătești în felul asta pentru ceea ce se pare că ne amenință pe toți, adică pentru o viață pe dos, într-o lume pe dos, dar îți cer ca măcar poezia să o scutești de chestia asta. »

Dragostea între Ludo și Lila începe să ia amploare, de la acea discuție copilărească pe un câmp deschis la o iubire adolescentină pasională. Ludo îi va face o vizită lui Lila în Polonia chiar înainte de începerea războiului după care, cei doi vor fi din nou despărțiți. Datorită memoriei sale deosebite, Ludo o va purta pe Lila în amintirea sa, îi va vorbi, îi va povesti, va asculta ce are de spus până la revedere, va fi ceea ce îl va ajuta pe Ludo să depășească toate încercările cu care se va confrunta. Lila îl va însoți pe Ludo pe drumul său inițiatic spre maturizare, prin acceptare, revoltă şi dragoste.

Ludo va intra în mișcarea de rezistență franceză, îi va ajuta cu transmiterea mesajelor în siguranță dintr-o parte în alta, de la un membru la altul fără notițe și fără urme, acoperit fiind de « umbra de nebunie » care planează asupra familiei sale. Între timp, unchiul său, Ambroise Fleury, continuă să construiască zmeie și să le înalțe spre cer, ca un strigăt de speranță, ca o lumină pe cerul atât de întunecat al războiului, până când, acest lucru i se va interzice, iar el va fi deportat.

« -Războiul a fost declarat, îmi aruncă el cu o voce gâtuită.

Îl smulse de pe perete pe Jaures și îl strivi sub călcâi. Am făcut un salt, l-am imobilizat pe unchiul meu și l-am împins afară. Nu simțeam nimic, nu mă gândeam la nimic. Singurul lucru pe care-l știam era că trebuia să salvez ultimele zmeie. » 

Autorul scoate în evidență faptul că lumea este albă sau neagră, nuanțele de gri între cele două extreme sunt nenumărate. Protagoniștii « buni » nu sunt în totalitate buni, așa cum nici cei « răi » nu sunt în totalitate răi, toți sunt capabili atât de fapte considerate atroce, cât şi de umanitate și altruism.

Emoțiile degajate de evenimentele relatate vor aduce cititorului lacrimi în ochi, Romain Gary va arăta fața inumană a umanității, inutilitatea războiului și efectele asupra oamenilor. În toate aceste orori, vom avea parte de o constantă, zmeiele lui Ambroise Fleury, care ne vor însoți pe tot parcursul poveștii, ca un semn de speranță, ca o căutare a albastrului, ca o rază de lumină pe un cer întunecat, ca o alegorie a viselor invizibile. Vor deveni reflecția stărilor sufletești a Franței ocupate de naziști, un fel de rezistență împotriva interzicerii drepturilor și a libertăților caracteristice poporului francez.

« -Poate că da. Germanii m-au ajutat foarte mult. Ceea ce este înspăimântător în nazism, se spune, este partea sa inumană. Da. Dar trebuie să recunoaștem ceea ce este evident : partea această inumană face parte din omenesc. Atâta timp cât n-o să recunoaștem că inumanitatea este un lucru omenesc, vom rămâne cantonați în minciuna pioasă. »

Romanul este superb, scris frumos, presărat cu înțelepciuni, ca un filigram de cuvinte menite să trezească emoții intense. Scriitura este delicată, condimentată cu umor, graţie și tandrețe. Gary vorbește despre sentimente în fraze scurte, dar sfâșietoare, cu o ironie aproape poetică și profundă. Este scris la persoana întâi, pentru a reda o experiență personală, veridică, reală, atașantă, naratorul consemnează fără să judece, într-un rol de atotștiutor modest. 

Autorul construiește personaje pitorești, puternice prin care ne transmite sentimentele sale. În primul rând, l-aș menționa pe Marcellin Duprat, bucătarul premiat cu stele Michelin de la restaurantul Clos Joli. Prin continuarea activității sale, a încercat să transmită spiritul culturii franceze, ocupanților, lucru pe care l-am interpretat ca fiind un alt fel de rezistență.

Apoi, aș menționa-o pe contesa Estarhazy, o prostituată, care reușește să se impună în acest mediu și să câștige încrederea naziștilor, ajutând astfel mișcarea de rezistență cu informaţii. Hans este rivalul lui Ludo în câștigarea inimii lui Lila, dar și ofițer nazist care va veni să ocupe Franța. Mai sunt și alte personaje secundare la fel de pitorești și pline de contrast pe care vă las să le descoperiţi citind cartea.

Războiul ocupă un loc important în narațiune, suferințele, lipsurile și îngrădirile din acea epocă fac posibilă dezvăluirea a ceea ce este frumos în oameni, ajutorul, încrederea, prietenia, și, nu în ultimul rând, iubirea. Autorul ne invită să medităm asupra locului pe care-l are dragostea în viața noastră, asupra pasiunii care poate înlocui rațiunea în anumite momente, asupra libertății în general.  Vă recomand cu drag romanul! Pentru mine a fost un moment de lectură de-a dreptul deosebit !

6 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s