Contractul Paganini

În toamna anului trecut, citeam romanul „Hipnotizatorul” (despre care am scris aici), un thriller întunecat cu Joona Linna, un detectiv de la Direcția Națională de Investigații Criminale în rolul principal. Cartea mi-a deschis apetitul pentru autorii scandinavi, care au un stil aparte: rece, la obiect, fără înflorituri, cu un ritm susținut și care țin cititorul cu sufletul la gură de la început până la sfârșit.

Am început anul cu un alt roman din seria Joona Linna, „Contractul Paganini”, cel puțin la fel de întunecat, ca și predecesorul său. De această dată însă, autorii ne induc în eroare de la început amestecând detalile și pistele pentru a încurca cititorul, eliberându-l abia la finalul romanului. 

Nici nu deschidem bine cartea că suntem scufundați în acțiune. Descoperim cadavrul unei tinere fete la bordul unui iaht în derivă purtat de curent spre port. Apoi fără nici un fel de avertisment, autorii ne poartă în trecutul apropiat și ne-o prezintă pe Penelope Fernandez, purtătoarea de cuvânt a Asociatei Suedeze pentru Pace și Arbitraj, încurcând astfel ițele și cu intenția clară de a ne induce în eroare. Curiozitatea cititorului este activată… ce legătură are Penelope cu iahtul în derivă? Un mister pe care simțeam nevoia să-l descopăr.

Și, ca și cum lucrurile nu are fi fost suficient de încurcate, suntem transportați la scena unei sinucideri, Carl Palmcrona, directorul general al Inspectoratului Național pentru Produse Strategice este găsit spânzurat în sufrageria apartamentului său. Cu toate că, la prima vedere pare că este vorba despre o sinucidere, detectivul de caz îl sună pe Joona Linna, pentru că ceva nu se leagă în indiciile găsite la fața locului. Să fie oare vorba despre o crimă?

«În mintea lui John Bengtsson, se repeta un nume șoptit: Joona, trebuie să vorbesc cu Joona Linna.

În încăpere nu sunt mobile, doar un bărbat spânzurat care, după toate probabilitățile, este Carl Palmcrona, director general al IPS.

Sfoara e prinsă de cârligul lustrei, în rozetă din centrul tavanului.

N-a avut pe ce să se urce, se gândește John Bengtsson.

Tavanul e la cel puțin trei metri și jumătate înălțime. »

În acest roman, Joona va face echipă cu Saga Bauer, detectiv în altă divizie și care va conduce această anchetă. Saga este tânără, ambițioasă și dornică de afirmare, în același timp își dorește să rezolve acest caz pentru a demonstra colegilor în majoritate bărbați că poate face lucrurile cel puțin la fel de bine ca și ei. 

Ancheta se desfășoară în viteză, indiciile se strâng dar sunt contradictorii, îi conduc pe detectivii noștri pe piste greșite. Un lucru este clar… au de a face cu un ucigaș profesionist, meticulos care nu lasă lucrurile la întâmplare, dar care este supus greșelii și datorită acestora vor reuși să-l prindă. L-am perceput pe Joona ca fiind un fel de super detectiv, cu un al șaselea simț extrem de dezvoltat, care nu se lasă înșelat ușor. Îmi place de el, un pic rebel, are încredere în forțele proprii și în colegii lui, dar cel mai important lucru nu renunță până nu descoperă criminalul.  

«Joona se gândește la iahtul în derivă în golful Fecioarei, își drege glasul și apoi spune gânditor :

-Dacă ucigașul a plănuit treaba asta…

-Atunci nu e un ucigaș obișnuit, completează Erixon. 

După ce încheie convorbirea, Joona își repetă cuvintele acestea în minte, că nu are de-a face cu un ucigaș obișnuit. Criminalii obișnuiți sunt motivați de pasiune, de lăcomie, de furie, chiar dacă premeditează crima. În fiecare caz sunt în joc sentimente puternice, dar crima include, de cele mai multe ori, și o doză de isterie. Planul apare abia după aceea ; se urmărește ascunderea urmelor și construirea alibiului. Dar, din câte se pare, de data aceasta făptașul urmase de la bun început o strategie sofisticată. »

Intriga este complexă, cele două cazuri sunt legate într-un mod pe care cititorul nu are cum să-l bănuiască. Regăsim traficanți de arme, un complot politic, un pact care ne duce cu gândul la Faust, multă violență și cele mai mari temeri care devin realitate în cazul în care pactul este încălcat. Autorii nu se opresc aici, mai introduc si alte subiecte,cum ar fi: crimă organizată internațională, crime violente, un pic de muzică cu Stradivarius și Paganini, oameni mai mult sau mai puțin vinovați care devin victime colaterale. 

Am urmărit cu mult interes descoperirile celor doi detectivi, am „vazut” ce efecte are panica, am trăit alături de personajele secundare implicate în pactul cu cel care ar putea fi asociat cu ușurință cu diavolul. 

« Ceva se întâmplă cu mintea noastră când ne încolțește panica. Pentru că frica nu e constantă – din când în când se destramă, lăsând loc gândirii raționale. E ca și cum, punând capăt gălăgiei, ai descoperi în minte un spațiu de tăcere, o subită perspectivă de ansamblu. Apoi, frica revine, iar gândurile roiesc în minte și nu vrei decât să fugi, să te depărtezi de urmăritor. »

Stilul celor doi autori este unul rece, documentat, cu fraze scurte, cu dialoguri, cu ritm susținut, aproape ca o știre. Capitolele sunt scurte și urmăresc câte un personaj, alternând astfel povestea în funcție de protagonistul din capitol. Aflăm semnificația titlului extrem de târziu, dar cumva la momentul oportun, ales parcă cu grijă de autori. 

Mi-a plăcut romanul, am citit cele 500 de pagini într-un ritm susținut, cu siguranță voi continua aventurile lui Joona Linna. Acestea fiind spuse, am să închei prin a vă recomanda să nu ocoliți cartea dacă vă întâlniți cu ea. 

Mulțumesc Editurii Paralela 45 pentru acest moment de lectură plăcut. Cartea o puteți achiziționa aici.