Raţiune şi simţire

M-am trezit de dimineață plină de elan să scriu despre « Rațiune și simțire », un roman clasic, romantic, delicat… nu mi-am imaginat că-mi va fi atât de greu să vă povestesc despre acesta. Am început recenzia, am șters, apoi am început din nou, am șters din nou… am făcut o pauză dând vina pe oră, pe lipsă cafelei și apoi am realizat motivul pentru care nu reușeam să trec de primul paragraf… 

Acum ceva timp scriam despre “Mândrie și prejudecată” (regăsiți recenzia aici), aproape aceiași poveste, același stil, aceleaşi personaje în oglindă, într-un cuvânt aproape același lucru, deci aproape aceiași recenzie? Sau poate nu…

Jane Austen nu se dezice nici de această dată, m-a introdus în aceiași atmosferă a secolului optsprezece, cu aceiași aristrocratie obosită, clevetitoare și totuși, m-a prins acolo. Similitudinile între cele două romane sunt numeroase: două surori, Jane și Elizabeth pe de o parte, Elinor și Marianne de cealaltă parte, povești de dragoste, trădări, suferințe, sentimente împărtășite sau nu. 

În aceiași timp, autoarea introduce și diferențe între cele două romane, ceea ce face această paralelă și mai interesantă. În « Rațiune și simțire » atenția noastră este focalizată pe Elinor, sora mare, o personalitate matură, ponderată și discretă, cu care ne identificăm destul de ușor ; în timp ce în « Mândrie și prejudecată », rolul lui Elinor este deținut de Jane, care este un personaj secundar. La fel se întâmplă și cu Marianne, sora lui Elinor, mai tânără, mai impulsivă, mai dornică de a-și arăta sentimentele indiferent de natura lor, dar care deține un rol secundar, pe când Elizabeth, care i se aseamănă îl deține pe cel principal. 

Aș zice că cele două romane sunt construite în oglindă, scoțând în evidență aceleași lucruri dar prin personaje principale diferite. Vom avea aceiași lume aristocratică a secolului optsprezece, cu personaje numeroase, cu clevetiri și răspândiri de zvonuri care par a fi realitate bazându-se pe o privire, o șoaptă auzită scoasă din context. Unele situații sunt de-a dreptul hilare, altele sunt triste, sfâșietoare, îmi vine să spun, toate însă au la bază această etichetă (dusă la extrem de Austen) care împiedică oamenii să comunice direct. Să revenim însă la cele două surori Elinor și Marianne Dashwood, protagonistele noastre.

« -Elinor, exclamă Marianne, e oare frumos din partea ta? E oare drept să-mi vorbești astfel ? Chiar sunt așa săracă cu duhul ? Dar înțeleg ce vrei să-mi spui. M-am simțit prea în largul meu, am fost prea fericită, prea sinceră. Am greșit împotriva tuturor cerințelor unei banale decențe, am fost deschisă și sinceră, când ar fi trebuit să fiu rezervată, neinteresată, proastă și mincinoasă: dac-aș fi vorbit numai despre vreme și despre starea drumurilor, și dacă-aș fi deschis gura numai o dată la zece minute, aș fi fost cruțată de acest reproș. »

Pe vremea aceia, în lumea mondenă, asigurarea unui trai decent pentru fetele din familie, este una dintre preocupările principale ale părinților, mai ales atunci când familia nu este dintre cele mai înstărite. Lucrurile nu sunt diferite pentru familia Dashwood. Domnul Dashwood are dintr-o prima căsătorie un băiat, pe John și trei fete din cea de-a două. Conform convențiilor de la acea vreme, mare parte a averii este moștenită de băiatul cel mare, în cazul nostru de John. Odată cu moartea domnului Dashwood, cele trei fete și soția sunt nevoite să se mute undeva la țară, într-o mică vilă care să corespundă nivelului lor financiar.

Cu toate că, pe patul de moarte, domnul Dashwood îl pune pe John să promită că va avea grijă de surorile lui, din momentul în care acesta se căsătorește, își va găsi tot felul de scuze și motive pentru care să nu ducă la îndeplinire promisiunea. 

Mutată în Barton Park, familia Dashwood se instalează și începe să facă cunoștință cu vecinii și intră în societatea rurală. Elinor și Marianne sunt primele care încep să facă și cuceriri, domnul Willoughby, un tânăr, foarte chipeș, aparent bogat, cu o mână largă, se apropie, poate mai mult decât îl lasă eticheta de tânără domnișoară Marianne. Pe când, Edward Ferrars, mult mai rezervat, începe o relație distantă cu Elinor. 

« -Nu, nu, strigă Marianne. O nenorice ca a mea este lipsită de mândrie. Nu-mi pasă dacă știe cineva că sunt nenorocită. N-au decât să se bucure cu toții văzându-mă chinuită. Elinor, Elinor, celor ce n-au de suferit le dă mână să fie mândri și independenți, ei pot rezista jignirii și pot răspunde umilinței, dar eu nu pot. Eu trebuie să simt, să fiu chinuită – și cei ce se pot bucura de asta n-au decât. »

Începând din acest moment, vom urmări reacțiile, sentimentele, suferințele, comportamentul celor două domnișoare Dashwood atât în societate, cât și între ele. Se zice că suferinţa apropie, iar fericirea creează gelozie, aşa să fie oare ? Când lady Middleton şi doamna Jennings, două vecine din Bartok Park, pleacă împreună la Londra, Elinor și Marianne, le însoțesc, intrând astfel într-o cu totul altă lume, cea a aristocrației londoneze.

Vă imaginați o societate în care toată lumea cunoaște pe toată lumea ? Toată lumea știe despre toată lumea câte ceva, și ceea ce nu știe, ei bine, inventează prin prisma impresiilor personale… O lume în care sentimentele nu sunt exprimate… pentru că « nu se cade », o lume în care comunicarea este « pe la colțuri » mai degrabă decât directă și sinceră, iar antipatiile sunt numeroase, mult mai numeroase decât simpatiile. Prietenii nu sunt prieteni cu adevărat decât foarte rar, dar dușmanii sunt cât se poate de reali.

 « Dacă-ar fi fost că ele să țină seama de propriile lor plăceri, ar fi rămas mai degrabă, măcar diminețile, în casa doamnei Jennings ; dar nu puteau să-și impună voința împotriva insistențelor tuturor. Așa că începură să petreacă ceasuri întregi în tovărășia lui lady Middleton și a  celor două domnișoare Steele, care, de fapt, nu le prețuiau deloc societatea, deși se prefăceau foarte mult a o dori. »

Jane Austen ironizează societatea epocii, scoțând în evidență superficialitatea, prejudecățile vremii, păstrându-și totodată obiectivitatea, tonul decent și libertatea de a spune ceea ce gândește. Dă impresia că pictează personajele, construindu-le în funcție de tipologiile și experiențele, aspirațiile, condiția socială a fiecăruia. Conturează complexitatea sufletului și a sentimentelor, concentrând emoțiile fiecăreia dintre protagoniste pe un interlocutor. 

 Scriitura este cursivă, delicată și creează dependență. Austen m-a prins în paginile ei și nu mi-a mai dat drumul până la ultimile cuvinte. Autoarea are această capacitate de a aduce la viață atmosfera secolului optsprezece, într-un mod vizual, palpabil, ca într-un film de epocă. Personajele, deși foarte numeroase, se perindă prin fața ochilor fără a fi confundate. 

Mi-a plăcut romanul, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut finalul. Vă recomand cu drag lectura !