Omul de zăpadă

În timp ce citeam „Omul de zăpadă” am realizat că, de fapt, cartea face parte dintr-o serie care îl are în centrul ei pe detectivul Harry Hole. Nu este necesar să fi citit celelalte romane pentru a-l putea savura pe acesta, care, nu este primul din serie. Micile referiri la anchetele anterioare ale polițistului nostru sunt suficient de detaliate și de puse în context, așa încât nu m-am simțit nici o clipă inconfortabil sau dezavantajată că nu le-am citit pe cele de dinainte.

Este unul dintre acele thrillere care m-a surprins, prin faptul că de fiecare dată când credeam că am înțeles cine este criminalul se dovedea că sunt pe o pistă total greșită și acest lucru mi s-a întâmplat de mai multe ori până la sfârșit. Autorul a reușit cu succes să mă inducă în eroare, ceea ce mi-a plăcut extrem de mult.

Harry Hole este detectiv la divizia Omucideri din Oslo și este unul dintre cei mai buni inspectori pe care îi are poliția norvegiană. Mai mult decât atât, a urmat un curs organizat de FBI despre criminalii în serie și, a și rezolvat un astfel de caz în urmă cu câțiva ani. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care i s-a atribuit un caz special cu un criminal care ucide la prima zăpadă și lasă în urmă ca și semnătură un om de zăpadă (de unde îi vine și numele).

« Da, categoric se vedea un om de zăpadă pe pajiștea din fața casei. Era mare, așa cum spusese mama lui. Ochii și gura îi erau făcute cu pietre, iar nasul era un morcov. Omul de zăpadă nu avea pălărie, scufie sau fular, ci doar un braț, o creangă subțire despre care Jonas bănuia că fusese smulsă din gardul viu. În orice caz, era ceva ciudat la acest om de zăpadă. Stătea cu fața în direcția greșită. Nu știa nici el de ce, dar omul de zăpadă ar fi trebuit să stea cu fața spre drum, înspre spațiul deschis.»

Romanul începe cu un flashback în anul 1980, o scenă în care un copil asistă fără să vrea la infidelitățile mamei sale. Urmată apoi de dispariția în alt an, în alt loc,a Birtei Becker, mama unui băiețel pe nume Jonas. După care autorul ne povestește despre o altă dispariție, cea a Sylviei Otterson. Evenimentele nu par să aibă legătură între ele, poate înafară de zăpada prezentă de fiecare dată. Toate acestea mi s-au părut atât de fracturate, încât aproape că aș fi vrut să abandonez lectura, neînțelegând unde vrea să ajungă autorul. Dar, așa cum știți, nu-mi stă în obicei să mă opresc până nu termin cartea.

Harry Hole, împreună cu Katrine Bratt, nou recrutată în departament, se lansează pe urmele criminalului. Ancheta este una mai degrabă clasică, cei doi caută indicii, le urmează cu consecvență între Oslo și Bergen. Nimic special… ceea ce mi s-a părut deosebit la această carte, este inducerea permanentă în eroare a cititorului prin intermediul celor doi detectivi.

Cum vă spuneam mai sus, de fiecare dată când eram sigură de identitatea criminalului, se ivea un nou indiciu care dădea „reset” la toate teoriile mele și implicit și ale celor doi detectivi. Ancheta devine la un moment dat personală pentru Harry, mai ales după ce primește o scrisoare cu câteva rânduri din partea criminalului, ceea ce nu face decât să crească misterul.

« În curând va veni prima zăpadă. Și atunci el va reapărea. Omul de zăpada. Iar când zăpada va dispărea, el va fi luat pe altcineva. Ce ar trebui să te întrebi singur este asta: « Cine a făcut omul de zăpadă ? Cine face oamenii de zăpadă ? Cine a dat naștere la Murri ? Deoarece omul de zăpadă nu știe. »

Harry Hole este mai degrabă un anti erou, fost alcoolic, căsătorit cu jobul, părăsit de dragostea vieții lui din cauza obsesiei de a prinde criminalii, cu toate acestea este consecvent, determinat și hotărât să rezolve cazurile. Profilul lui psihologic este complex și bine scos în evidență de autor.

« -Nu era vorba despre orele lungi de muncă, Harry. Tu erai obsedat. Tu ești una cu munca ta, iar ceea ce te mână de la spate nu este dragostea sau vreun sentiment de răspundere. Nu te mână nici măcar ambiția personală. Te mână furia. Și dorința de răzbunare. Iar asta nu e bine, Harry, căci n-ar trebui ca lucrurile să fie așa. Știi prea bine ce s-a întâmplat. »

La polul opus este Katrine Bratt, tânără, căsătorită, ambițioasă, vrea să se afirme și totuși este ceva ciudat cu ea, pare prea frumos ca să fie adevărat. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.

« Harry încetini puțin pasul. Până acum îi plăcea de ea, dar evident că putea să-și schimbe părerea oricând. Harry era întotdeauna dispus să dea oamenilor o nouă șansă de a urca mai sus pe lista lui neagră. »

Este o poveste polițistă complexă cu multe, multe detalii, cu multe personaje secundare, cu multe răsturnări de situație. Cu cât mă afundam mai mult în poveste cu atât, îmi dădea senzația că sunt prinsă într-o pânză de păianjen și cu cât mă zbăteam mai mult pentru a descoperi cine este criminalul, cu atât mă prindeam mai tare în plasă. După primele două sau trei capitole, deja nu-mi mai venea să las cartea din mână.

Ritmul nu este unul foarte alert, acțiunea este întreruptă pe alocuri de descrieri feerice ale peisajului norvegian acoperit de zăpadă, care încânta cititorul și care aduc o notă de optimism și frumusețe într-o poveste dură, sângeroasă chiar. Sfârșitul este unul total neașteptat, poate puțin exagerat… dacă ar fi să comentez ceva, probabil că aș comenta motivația criminalului de la sfârșit, dar nu este ceva care să-mi fi stricat în vreun fel plăcerea lecturii.

Mi-a plăcut romanul, este prima mea întâlnire cu autorul Jo Nesbo, dar cu siguranță nu va fi ultima. Recomand cartea iubitorilor de romane polițiste.