Trilogia New York-ului

Pe tot parcursul lecturii m-am tot întrebat ce anume aș putea să vă povestesc despre această carte. Dacă ar fi să o caracterizez în câteva cuvinte aș zice că a fost un roman ciudat, derutant, deconcertant. M-am pierdut în labirintul creat de autor, m-am simțit ca atunci când pleci într-o călătorie fără busolă și fără repere. Cartea conține trei povești: “Orașul de sticlă”, “Fantome” și “ Camera încuiată”. Trei povești care par a fi variațiuni pe aceiași temă, cu trei protagoniști diferiți care au cel puțin un punct comun : sunt în căutarea propriei identități, dar sfârșesc prin a prelua o altă identitate, depersonalizându-se astfel.

După primele pagini din « Orașul de sticlă » eram foarte încântată de lectură. Un scriitor văduv pe nume Quinn care scrie romane polițiste sub pseudonim, primește un telefon din partea unei femei care caută un detectiv particular. După mai multe apeluri insistente, Quinn hotărăște să preia identitatea detectivului căutat.

Subiectul pare promițător, cu toate acestea, pe măsură ce înaintam, devenea din ce în ce mai dificil, mai complicat, mai absurd. Scriitura fragmentată a lui Auster îmi dădea impresia că mă confrunt cu o lucrare experimentală, în care cobaiul părea să fie personajul nostru, dar cred că, până la urmă, cobaiul este chiar cititorul.

« Totul începuse de la un număr format greșit, cu telefonul sunând de trei ori în puterea nopții și vocea de la capătul firului cerând cu altcineva. Mult mai târziu, când a putut să se gândească la lucrurile care i s-au întâmplat, avea să ajungă la concluzia că nimic nu a fost adevărat, în afară de întâmplare. Dar asta s-a petrecut mult mai târziu. La început nu a fost decât întâmplarea și consecințele ei. »

În cea de-a două povestire, « Fantome », protagoniștii au nume de culori : White, Blue, Black, Red. Blue este detectiv particular în New York și primește o misiune de la White să-l urmărească pe Black douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru pe o perioadă nelimitată. După ce am terminat povestea, m-am întrebat cine este de fapt cel urmărit.

« Este 3 februarie 1947. Desigur, Blue n-are nici cea mai vagă idee că acest caz va dura ani de zile. Dar prezentul nu este cu nimic mai întunecat decât trecutul și misterul lui echivalează cu orice ne rezervă viitorul. Ăsta e mersul lucrurilor : pas cu pas. Întâi un cuvânt și apoi altul. Sunt anumite chestiuni pe care Blue nu are cum să le știe. Căci cunoașterea vine încet, și atunci când o capeți, ai deseori de plătit un mare preț personal.»

Ultima povestire este și cea care mi-a plăcut cel mai mult dintre cele trei. Naratorul primește de la soția prietenului său din copilărie, Fanshawe, o scrisoare prin care îi comunică că ar dori să se întâlnească. În timpul întrevederii, află că Fanshawe a dispărut. Naratorul pleacă cu două valize pline de manuscrise pe care promite că le va parcurge pentru a vedea dacă se pot publica. Ajunge într-un final să se îndrăgostească de soția prietenului său și să-i preia fără să-și dea seama viața. Așa să se fi întâmplat lucrurile de fapt? Nimic nu este simplu, mai ales dacă poate fi complicat…

« Ne imaginăm adevărata poveste în interiorul cuvintelor și, pentru a face asta, ne substituim persoanei din poveste, prefăcându-ne că o putem înțelege pentru că ne înțelegem pe noi înșine. Dar este o amăgire. »

Personajele principale din “Trilogia New York-ului” sunt singure în fața dilemelor cu care se confruntă, au un gol interior care îi acaparează încet și fără scăpare, par profund izolate fără repere, manipulate parcă de niște cercetători sadici care vor să le studieze reacțiile în situații sumbre și întunecate.

Veți avea de a face cu o scriitură post-modernistă, fragmentată, atipică, complexă și complicată, cu mai multe nivele de înțelegere, cu numeroase trimiteri la alte opere din literatura universală.

« -Da. Dar mai este o găselniță. În concepția mea, Don Quiote nu era cu adevărat nebun. Se prefăcea numai că este. De fapt, el pusese totul la cale. Amintiți-vă pe tot parcursul cărții, Don Quiote este preocupat de problema posterității. El se întreabă, în repetate rânduri, cât de fidel îi vor fi consemnate aventurile de către cronicarul său. Asta implică o cunoaștere  din partea lui : el știa dinainte că acest cronicar există cu adevărat. »

Trilogia pare a avea o intrigă polițistă în fiecare dintre cele trei povestiri, dar, de fapt, nu este decât o altă capcană întinsă de autor, practic nu se întâmplă mai nimic in cele aproape patru sute de pagini, acțiunea este aproape inexistentă și, cu toate astea, ceva m-a împiedicat să mă opresc din citit. Este ca un thriller fără investigații, o poveste în poveste, o reducere la absurd.

Ce trebuie să știți înainte de a începe, în cazul în care veți hotărî să vreți să începeți, este că foarte puține dintre întrebările pe care o să vi le puneți în timpul lecturii vor primi răspuns. Toate teoriile și ipotezele pe care le-am construit, toate soluțiile la care m-am gândit, au rămas în aer după ce am terminat volumul…

Îmi vine foarte greu să închei recenzia, poate și pentru că, după ce am întors ultima pagină, așteptam să mă fie ceva care să mă lumineze, din nefericire, nu a mai fost nimic.