Luminile din septembrie

L-am descoperit pe Carlos Ruiz Zafon anul trecut odată cu lectura tetralogiei “Cimitirul cărților uitate”. Vă ziceam în recenziile anterioare (pe care le găsiți aici, aici și aici) că-mi place deosebit de mult cum scrie autorul. Are o scriitură poetică, frumoasă, cursivă, acaparantă aș putea spune. De obicei, atunci când îmi place mult un autor am tendința de a căuta și de a citi tot ce a scris acel autor. Așa mi s-a întâmplat în 2017 cu Ian McEwan și de atunci i-am lecturat vreo zece romane. Acum este rândul lui Zafon.

« Luminile din septembrie » este un roman încadrat la Young Adult, un thriller fantasy în care m-am scufundat și din care nu am reușit să ies decât la sfârșit. Suntem în anul 1937, înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Familia Sauvelle, compusă din Simone, mama, Irene, fiica adolescentă și Dorian, mezinul familiei, se mută în Normandia în urma decesului tatălui lor. Simone își găsește de lucru ca și guvernantă la conacul lui Lazarus Jann, un fabricant renumit de jucării.

« Parisul era un oraș de necunoscuți, un loc unde era posibil să trăiești ani de-a rândul fără să cunoști numele persoanei care locuiește în capătul celălalt al palierului. În schimb, în Golful Albastru era imposibil să strănuți sau să-ți scarpini vârful nasului fără ca întâmplarea să nu facă inconjorul orașului și să nu aibă ecou în toată comunitatea. Acela era un orășel unde răcelile erau știre și unde știrile erau mai molipsitoare decât răcelile. Nu exista ziar local, dar nici nu i se simțea lipsa. »

Ajunși în localitatea Golful Albastru, totul pare idilic. Peisajele sunt de basm, plaje întinse cu nisip fin, faleze de pe care se vedea marea până la orizont, oameni amabili și drăguți. În timp ce Simone se acomodează cu regulile impuse de angajatorul său, Irene face cunoștință cu Hannah, fata de casă a lui Lazarus și cu verișorul acesteia, Ismael, un adolescent cu câțiva ani mai mare decât ea, pasionat de pescuit și bărci. Până aici nimic ieșit din comun… și totuşi… totul pare prea frumos ca să fie adevărat, prea aduce a calmul dinaintea furtunii.

« În sfârșit, se uită la ochi, singura trăsătură din înfățișarea lui care i se părea ieșită din comun. Mari și deschiși la culoare, ochii lui Ismael păreau desenați ca să ascundă secrete îndărătul unei priviri adânci și puțin triste. Lui Irene îi aduceau aminte de privirile acelor soldați fără nume cu care dansase trei minute scurte în ritmul unei orchestre de mâna a doua, priviri care ascundeau teamă, tristețe sau amărăciune. »

Bineînțeles că este doar o iluzie, o aparență. Lazarus Jann este un personaj misterios, construiește jucării sau mai degrabă niște marionete robotizate cu un aspect total neatractiv pentru copii. Are reguli precise în ceea ce privește conacul Cravenmoore în care locuiește, nimeni nu are voie să meargă în partea de vest. Scrisorile care îi sunt adresate și care vin de la un anume Daniel Hoffmann nu trebuie sub nicio formă deschise. Cu toate acestea, familia Sauvelle se atașează de Lazarus, în ochii căruia se citește singurătatea și durerea.

« Auzind cuvintele fabricantului de jucării, Irene înțelesese că n-avea să mai poată vedea vreodată universul acela plin de imaginație debordantă ce popula Cravenmoore ca pe o spectaculoasă și impresionantă acrobație a geniului care îl crease. Pentru ea, care învățase pe propria-i piele să recunoască golul unei pierderi, Cravenmoore nu era altceva decât imaginea întunecată a labirintului de singurătate în care Lazarus Jann trăise în ultimii douăzeci de ani. Fiecare locuitor al acelei lumi minunate, fiecare creație nu era decât o lacrimă vărsată în tăcere. »

O umbră pare să planeze în casă, un rău ascuns privirilor care bântuie prin colțurile întunecate și prin culoarele labirintice, nimic palpabil, doar o senzație pe care cititorul o resimte din plin. Calmul și idilicul de la început cedează locul fricii și terorii, mai ales în momentul în care Hannah se aventurează în aripa de vest a conacului și este găsită fără viață în pădurea ce înconjoară proprietatea.

O moarte suspectă din cauze necunoscute pe care Irene și Ismael își pun în cap să o ancheteze fără să țină cont de primejdii. Legendele locului și secretele lui Lazarus se împletesc într-un mod bizar şi neașteptat. Ce vor găsi cei doi adolescenți, nu o să vă spun (doar nu vă așteptați să o fac).

Am regăsit niște elemente pe care autorul le va refolosi, dacă pot spune așa sub altă formă în “Cimitirul cărților uitate”, vă dau un singur exemplu: Andreas Corelli, personajul enigmatic din “Jocul îngerului”, apare și aici tangențial învăluit în aceiași umbră de mister.

« Într-una din zile, când o furtună de zăpadă făcea de două săptămâni ravagii în Berlin, ceasornicarul a primit vizita unui client ciudat, un domn distins pe nume Andreas Corelli. Corelli purta un costum elegant de un alb strălucitor, iar părul, lung și lucios, era argintiu. »

Zafon creează o intrigă fascinantă și palpitantă, un suspans extrem de bine dozat care m-a ținut cu sufletul la gură până la ultima pagină. Scriitura este plină de poezie, cu descrieri de peisaje și de senzații, dar și plină de magie. Autorul țese o broderie de cuvinte care introduce cititorul în atmosferă și îl ține « prizonier » dezvăluind rând după rând imaginea de ansamblu. Este un roman bine construit, cu toate ingredientele necesare unei lecturi deosebite : suspans, dragoste, prietenie, familie, legende, secrete, fantastic, crimă, anchetă și pot continua probabil încă cel puţin un paragraf.

« -Luminile din septembrie, zise Ismael în vreme ce depășeau insulița din dreapta. Legenda, dacă vrei s-o numești așa, povestește că, într-o seară, la sfârșitul verii, în timpul balului mascat din oraș, oamenii au văzut cum o femeie mascată se urcă într-una din bărcile cu pânze din port și ieșea în larg. Unii sunt de părere că se ducea la o întâlnire secretă cu amantul ei pe insulița farului ; alții, că fugea de o crimă pe care n-o putea mărturisi… După cum vezi, toate explicațiile sunt valabile, fiindcă nimeni n-a știut de fapt cine era cu adevărat. (…) Totuși, pe când străbătea golful, o furtună cumplită care s-a dezlănțuit pe neașteptate, a izbit barca de stânci și a făcut-o bucăți. Misterioasa femeie fără chip s-a înecat sau, cel puțin, trupul nu i-a fost găsit niciodată. Câteva zile mai târziu marea i-a adus înapoi masca, pe care stâncile o prefăcuseră în zdrențe. De atunci oamenii spun că în ultimile zile de vară, la lăsarea serii, pot vedea lumini pe insulă…»

Mi-a plăcut romanul și vi-l recomand cu drag, mai ales dacă vă plac thriller-urile gotice cu o atmosferă tensionată, apăsătoare plin de suspans și fantastic.