Labirintul spiritelor

Sunt puține cărțile care reușesc într-adevăr să mă lase fără cuvinte, „Labirintul spiritelor” este una dintre ele. A fost o lectură maraton de aproape nouă sute de pagini, în timpul căreia am trecut prin toate sentimentele și emoțiile posibile : de la râs la plâns, de la frustrare la milă, de la nerăbdare la tristețe. Nu știu ce și cum să vă povestesc mai întâi despre acest ultim roman din tetralogia „Cimitirul cărților uitate”, l-am finalizat aseară cu regret, aș fi vrut să mai continuie. Am închis volumul cu convingerea clară că nu va fi ultimul roman scris de Zafon pe care-l citesc. Pur și simplu, autorul m-a cucerit.

În Barcelona anilor din timpul celui de-al doilea război mondial, Alicia Gris, o fetiță de opt ani rămâne orfană și supraviețuiește printr-o minune bombardamentelor. Rănită grav se refugiază fără să-și dea seama, nicăieri altundeva decât în Cimitirul cărților uitate. Anii trec, Alicia crește și devine un anchetator deosebit de talentat în poliția secretă a Spaniei franchiste. În 1959, Ministrul educației și culturii, Mauricio Valls, un personaj pe care l-am întâlnit în “Prizonierul cerului” dispare fără urmă, iar Alicia și Vargas, un polițist de asemenea cunoscut nouă din „Umbra vântului” sunt însărcinați cu anchetarea dispariției și găsirea ministrului.

« Când Alicia Gris a ajuns la Madrid, Leandro Montalvo, mentorul și păpușarul ei, i-a spus că orice om care vrea să-și păstreze puterea de judecată are nevoie de un loc unde să poată și să vrea să I se piardă urma. Locul acela, ultimul refugiu, e un soi de apendice al sufletului unde, atunci când lumea o ia razna în comedia ei absurdă, te poți retrage și faci cheia pierdută. »

În timpul investigației, cei doi vor găsi o carte „Labirintul spiritelor”, scrisă de un anume Victor Mataix, lucru care-i va conduce cumva inevitabil către librăria Sempere și fiii. Daniel Sempere, eroul principal din primul volum este prezent și acum, de această dată adult, căsătorit cu iubirea vieții lui Bea și cu un copilaș, Julian, botezat după scriitorul său preferat Julian Carax.

Personajul principal este însă Alicia, pe care o am perceput-o ca fiind un fel de Mata Hari combinată cu Sarah Connor din Terminator. Este o femeie puternică, inteligentă, perseverentă, cu un simț extrem de dezvoltat de a găsi ceea ce este ascuns și secret, dar în același timp dă dovadă de sensibilitate și fragilitate. Ancheta ei o va conduce pe căi pe care nu vi le imaginați, nimic nu este previzibil din ceea ce descoperim cu ajutorul ei.

Sunt multe personaje mai mult sau mai puțin secundare, care dau culoare și complexitate volumului și seriei în general. L-aș evoca pe Fermin, prietenul și confidentul lui Daniel, o oază de umor și înțelepciune, pe Vargas, polițistul experimentat care-i conferă Aliciei echilibrul de care are nevoie, Leandro, șeful Aliciei, un personaj perfid, alunecos, și lista ar putea continua.

« -Cred că Fermin voia să spună că numai înțelepții, atunci când greșesc, își recunosc greșeala, pe când tâmpiții greșesc încontinuu, dar nu recunosc niciodată și au mereu impresia că dreptatea e de partea lor. Fermin zice că ăsta e principiul arhimedic al imbecilităților comunicante. »

Acțiunea se complică în acest volum, dar în același timp, totul se și clarifică. Toate destinele protagoniștilor din tretalogie se împletesc, se despletesc într-un mod pe care nu l-aș fi crezut posibil rezultând într-un final de serie de excepție.

Romanul este impresionant, ne poartă prin Madrid și Barcelona din anii 50 până în anii 90, scufundându-ne în aceste două orașe pline de mister, pe străzile lor murdare și prin închisori macabre alături de protagoniști cunoscuți și necunoscuți din celelalte trei volume. Realismul cu care Zafon descrie epoca franchistă mă face să cred că, ceea ce am citit nu este numai ficțiune. Eroii traversează timpul, înotând parcă prin manipulări, minciuni, realități distorisionate în căutarea adevărului.

Iar adevărul descoperit nu este niciodată perfect și nu se potrivește aproape niciodată cu asteptările lor. Lasă mereu urme de indoială și o multitudine de intrebări. Numai minciuna pare întotdeauna mai credibilă, deoarece nu trebuie să justifice realitatea, ci le spune ceea ce doresc să audă.

« -Fernadito, important e că am semănat îndoială în sufletul lui. Când vine vorba să minți, nu trebuie să te gândești la plauzibilitatea minciunii, ci la lăcomia, orgoliul și prostia celui care te ascultă. Nimeni nu minte pe nimeni, oamenii se mint singuri. Un mincinos cu ștaif le servește tâmpiților exact ce vor să audă. Ăsta-i secretul. »

Scriitura lui Zafon mă impresionează de fiecare dată. Autorul asociază cu eleganță, îmi vine să spun, scenele de acțiune cu dialogurile și cu descrierile, trecerea de la una la alta este mai mult decât captivanta și prinde cititorul în mreje eliberându-l numai la final.

Cred că aș putea scrie pagini întregi despre acest roman, Zafon nu lasă nici un amănunt, nici un detaliu la întâmplare, toate au un înțeles la un moment dat. Este o carte densă, cu destine distruse, cu secrete îngropate și uitate care reapar atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, cu personaje violente și cinice, cu ambiții și dorințe de putere, cu căderi și ridicări, dar și cu dragoste, prietenie, umor și înțelepciune ascunse între pagini.

«-Depinde de perspectivă. În lumea asta, care nu e altceva decât un vodevil plin de frumuseți îmbrăcate în mătase, falsitatea e lanțul care face mașinăria să funcționeze. Oamenii, fie de frică, din interes sau din prostie, se obsinuiesc atât de mult să mintă și să repete minciunile celorlalți, încât ajung să mintă chiar și atunci când cred că spun adevărul. Asta-i boala vremurilor noastre.»

Lectura acestei serii m-a dus cu gândul la un alt roman citit anul trecut care a împletit ancheta polițistă, secrete și mistere având în centru o altă bibliotecă labirintică… „Numele trandafirului” de Umberto Eco.

Sunt patru volume, două mii de pagini… am citit într-o recenzie că nu este necesar să le citești pe toate patru pentru a înțelege, acest lucru este corect… pe de altă parte vă recomand cu căldură să le citiți pe toate și în ordine, cu siguranță nu veți regreta !