Mângâieri străine

Ian McEwan este unul dintre autorii mei preferați, pe care în ultima perioadă l-am cam neglijat, atrasă fiind de alte « bunătăți » care abia așteptau să fie devorate. « Mângâieri străine » este un roman care m-a bulversat și, nu neapărat, într-o manieră plăcută. Nici nu știu cum să încep, aproape că nu găsesc cuvintele potrivite.

Știți senzația aceia din filmele de groază când totul începe calm, aproape plictisitor, când totul dă impresia de normal, pentru ca mai apoi acțiunea să se precipite în așa fel încăt îți vine să pui pauză ca să poți respira? Cam așa mi s-a întâmplat mie cu acest roman.

În primele o sută și ceva de pagini, acțiunea decurge lent. Facem cunoștință cu Mary și Colin, un cuplu de vorbitori de limbă engleză, care sunt în concediu într-un oraș turistic, care din descrieri seamănă cu Veneția fără să fie însă specificat de autor. Au activități uzuale de concediu : vizitează, mănâncă, dorm, se plimbă, totul într-un ritm foarte încet.

« Luați separat, nu se supărau prea ușor, dar, când erau împreună, reușeau să se rănească în cele mai surprinzătoare și neașteptate feluri, apoi cel care produsese supărarea – așa cum se întâmplase de două ori de când veniseră – devenea iritat din princina sensibilității exagerate a celuilalt, drept pentru care continuau să exploreze în tăcere străduțele intorcheate și piețele care li se iveau brusc dinainte și, cu fiecare pas, orașul se retrăgea din calea lor pe măsură ce ei se izolau tot mai tare. »

Nu-și recunosc unul altuia că de fapt se cam plictisesc. Atracția fizică mai există între ei, dar este mult diferită de cea de la începutul relației cu șapte ani în urmă. Un cuplu normal, într-un concediu normal, fără așteptări prea mari din partea fiecăruia dintre ei.

« Ar fi negat revoltați că se plictisiseră unul de celălalt. Spuneau adesea că le venea greu să-și aducă aminte că celălalt era o persoană distinctă. Când se priveau, era ca și cum s-ar fi uitat într-o oglindă aburită. Când vorbeau despre politica sexului, ceea ce se întâmpla adesea, nu se refereau la ei înșiși. Tocmai această înțelegere secretă îi făcuse atât de vulnerabili și de sensibili, iar redescoperirea faptului că aveau nevoi și interese diferite îi rănea. »

Într-o seară au ieșit mult mai târziu decât ar fi trebuit căutând un restaurant care să fie deschis. Bineînțeles că s-au rătăcit pe străzile intortocheate. Debusolați și pierduți, sunt interpelați de un localnic, pe nume Robert, care se oferă să-i ajute. Printr-un concurs de împrejurări, ajung într-un bar unde teoretic se putea și mânca. După câteva pahare de vin, limbile se dezleagă, inhibitiile amuțesc și cei doi protagoniști se regăsesc.

« Robert începu să le pună întrebări la care la început răspunseră cu retincență. Îi spuseră cum îi cheamă, că nu erau căsătoriți, că nu locuiesc împreună, cel puțin nu în momentul acela. Mary îi comunică vârsta și sexul copiilor ei. Amândoi precizară ce slujbe aveau. Apoi, în ciuda absenței mâncării și ajutați de vin, începură să simtă plăcerea, unică în cazul turiștilor, de a se afla într-un loc fără turiști, plăcerea descoperirii a ceva real. »

Lucrurile nu se opresc aici, din una în alta, Mary și Colin ajung în vizită la Robert și la soția acestuia, Caroline. Această pare fragilă, suferindă, încărcată cu gânduri, aproape că nu vrea să-i lase să plece fără să le smulgă promisiunea de a se întoarce.

Se întâmplă lucruri ciudate, dincolo de puterea mea de înțelegere, vă dau un singur exemplu ca să nu dezvălui prea mult : Colin primește un pumn în stomac de la Robert. Aproape ca o gluma… să fie însă o glumă ? Eu nu am perceput-o așa, îmi venea să le strig celor doi să iasă de acolo și să nu se mai întoarcă. Doar că nu s-a petrecut chiar aşa…

Atmosfera este ciudată, senzația că urmează să se întâmple ceva este mereu prezentă, nesiguranța pune stăpânire pe cititor. Autorul înserează mici indicii, mici detalii, care la o prima lectură nu par poate decât stranii, dar după ce ajungem la final totul se clarifică. Sfârșitul, spre care aproape « am alergat », întorcând pagină după pagină, este… bulversant, brutal. Și dacă pot spune că ultimile pagini m-au ținut captivă încercând să aflu cum se termină, efectul lecturii nu s-a disipat nici acum. Sentimentul de groază viscerală este încă prezent.

Dacă ar fi să compar romanul cu ceva, primul gând care mi-a venit în minte este că seamănă o simfonie macabră, cu o linie melodică de neînțeles, care începe lent și se termină în totală contradicție cu debutul. O altă idee de comparație ar mai fi, un vis care începe frumos, cu descrieri și peisaje construite și clare, pentru a se transforma într-un adevărat coșmar, din care nu vrem decât să ne trezim. Scriitura este « eficace », așa îmi vine să spun, cu toată plictiseala și descrierile de început, m-a ținut legată până la ultima pagină. Este un roman dificil de clasificat, cel puțin pentru mine.

Nu mă întrebați dacă mi-a placut… o să vă spun numai că nu știu.