Prizonierul cerului

Nu cred că mai este un secret faptul că primele două volume din tetralogia „Cimitirul Cărților uitate” mi-au plăcut extrem de mult. Al treilea volum mi-a oferit răspunsurile la întrebările rămase în suspans din primele două. Cu un stil deosebit autorul a reușit să lege acțiunea din „Umbra vântului” de cea din „Jocul îngerului” într-un mod cu totul neașteptat. Mi-a fost cumva clar în timpul lecturii că poveștile se leagă într-un fel, dar nu m-am așteptat la ceea ce a urmat. Am închis cartea cu o dorință aprinsă de a continua și de a afla cum se va încheia aventura protagoniștilor noștri.

V-am povestit în recenzia volumului al doilea că acțiunea se petrece înaintea celei din primul volum, că sunt elemente care se regăsesc (Cimitirul cărților uitate, anticariatul Sempere) dar fără ca intriga să se lege efectiv. Multe dintre necunoscute se clarifică aici.

Povestea începe în iarna anului 1957 înainte de Crăciun. Îl regăsim pe Daniel Sempere, căsătorit cu Beatriz, pe Fermin, pe batrinul Sempere. Anticariatul nu merge foarte bine, clienţii sunt puţini. Un personaj ciudat, șchiop și olog, cu o aură întunecată, parcă venit din altă lume, îi trece pragul și vrea să cumpere cel mai valoros volum pe care-l găsește în anticariat, „Contele de Monte Cristo”. Mai mult decât atât, scrie o dedicație ciudată, dăruindu-i apoi cartea lui Fermin.

« În alte împrejurări, aș fi sărit în sus de bucurie văzând că puteam vinde exemplarul probabil cel mai scump din tot anticariatul, dar gândul că avea să cadă în mâinile acelui personaj îmi întorcea stomacul. Ceva îmi spunea că, dacă acel volum părăsea anticariatul, nimeni n-avea să-i mai citească vreodată nici măcar primul paragraf. »

Din acest moment, lucrurile se complică. Fermin îi va povesti lui Daniel viața sa și experiențele prin care a trecut, cum a fost arestat, cum l-a cunoscut pe Daniel Martin, cum a evadat, cine l-a ajutat. Fermin devine, deci, în acest volum personajul principal, va fi la fel de simpatic, atașant, pozitiv. Dialogurile pe care le are cu Daniel sunt savuroase și pline de umor.

 « -Știi, Daniel ? Uneori cred că Darwin s-a înșelat și că în realitate omul se trage din porc, deoarece în opt din zece hominizi e un cârnat care așteaptă să fie descoperit, argumentă.

-Uite ce-i, Fermin, îmi place mai mult când abordezi totul din punct de vedere umanist și pozitiv, ca alaltăieri, când ziceai că, în fond, oamenii nu-s răi, doar speriați.

-Oi fi făcut hipoglicemie. Mare nerozie. »

Pe de altă parte, Daniel este mai matur, mai puțin naiv decât în prima parte și poate mai sumbru, în momentele în care lasă să intre în sufletul său ura pentru un anumit personaj negativ anume Mauricio Valls. Despre acesta o să vă spun doar câteva cuvinte, din simplul motiv că altfel v-aș dezvălui prea mult din poveste. Este ambițios, cu o sete de putere și avere ieșite din comun, știe ce are de făcut pentru a ajunge în vârf, fără să tina cont de cate cadavre lasă în urmă. De la un aspirant al puterii ajunge la conducerea penitenciarului unde Fermin și David Martin se întâlnesc iar mai apoi Ministrul Culturii.

Această parte este mai puțin misterioasă, deloc fantastică, am perceput-o ca un fel de legătură sau ca o paranteză între primele două părți, ca și când autorul ne-ar pregăti pentru ceea ce urmează in ultimul volum. Zafon îi aduce un omagiu lui Dumas prin menționarea romanului „Contele de Monte Cristo” și prin faptul că se inspiră din acesta.

Dacă în primele volume, simțeam undeva în fundal contextul lugubru al regimului lui Franco, în această parte este prezent din plin cu închisorile, torturile la care erau supuși cei ce se împotriveau, teama, sărăcia. Vom regăsi însă și modalitatea prin care oamenii reușesc să supraviețuiască, să iubească, să aibă prieteni devotați.

Titlul se referă la David Martin, acesta fiind poreclit în închisoare „Prizonierul cerului”. De ce tocmai așa? Vă las să descoperiți, o să vă spun însă că i se potrivește.

« În timp, doctorul Sanahuja l-a îndrăgit până la urmă pe Martin și într-o zi, pe când fumau împreună niște chiștoace, i-a povestit lui Fermin tot ce știa din istoria acelui om pe care unii, glumind pe seamă aiurelilor și a condiției de lunatic oficial al pușcăriei, îl porecliseră « Prizonierul cerului ». »

Scriitura este fluidă, clară, îmi vine să spun cinematografică,și cu toată duritatea faptelor ea lasă să treacă sentimentele și poezia. Scenele se succed coerent, legăturile se clarifică, cele trei volume devin o poveste. Am citit undeva că cele trei volume pot fi citite independent, eu nu am perceput acest lucru, faptul că le-am citit în ordine m-a ajutat să înțeleg atât contextul cât și evoluția personajelor și conexiunea dintre ele.

Cele două sute și ceva de pagini au trecut ca o boare lăsându-mă cu regretul că am terminat cartea și cu bucuria imensă a unei lecturi deosebite.