Sfârșitul singurătății

Am cumpărat cartea anul trecut de la Gaudeamus, m-a atras inițial titlul, apoi descrierea. Vă mărturisesc că lectura a fost extrem de emoționantă, ultimele câteva zeci de pagini le-am citit cu lacrimi in ochi. Nu am mai citit de mult o carte care să transmită atât de… direct, de real sentimentele protagoniștilor. La final am închis-o, am lăsat-o pe noptieră și am rămas uitându-mă un timp în noapte cu gândurile mele.

Romanul începe cu Jules Moreau, naratorul, care se trezește pe patul de spital în urma unui accident de motocicletă și care își va rememora viața de până atunci. Nu pare nimic deosebit până aici. Și totuși…

„E un montaj tot mai rapid cu imagini legate între ele, iar apoi văd din nou, brusc, ce s-a întâmplat înainte de accidentul cu motocicletă. Abisul mă privește. Și eu privesc înapoi.”

Povestea lui Jules pornește când acesta avea șapte ani, când alături de părinți și de cei doi frați ai săi, Liz și Marty ducea o viață normală, înconjurat fiind de dragostea familială. Mama sa este în centrul universului său, tatăl este prezent, dar are un aer trist, aproape misterios, enigmatic. Intrăm în intimitatea acestei familii, cu bucuriile și problemele zilnice, cu certurile între frați, aproape că auzim muzica ascultată de mama lor și vedem fotografiile făcute de tatăl lor.

“Până atunci, viața mea fusese cumva protejată, dar îmi dădeam seama că forțe și curenți invizibili puteau să întoarcă totul pe dos. Și asta fiindcă unele familii păreau ocrotite de soartă, pe când altele păreau să atragă nenorocirea ca un magnet, și în noaptea aceea mă întrebăm dacă nu cumva familia mea era o familie precum cele din urmă.”

Totul este aproape idilic, sunt toți împreună, până când un accident tragic duce la moartea părinților și bulversează viața copiilor, reperele se pierd…

Cei trei copiii vor fi plasați într-un internat. Jules are unsprezece ani, se simte înfiorător de singur, de abandonat, de trist. Fiecare dintre cei trei reacționează diferit.

Liz, sora cea mare, nu se simte pregătită să preia responsabilitatea fraților mai mici și se refugiază într-o viață frivolă, înconjurată de bărbați și droguri. Marty se concentrează pe studii, fiind și cel mai inteligent dintre ei, alinandu-și durerea cu ritualuri obsesive. Jules se retrage într-o lume interioară, departe de realitate, până când o cunoaște pe Alva și devin cei mai buni prieteni.

„A început să-mi fie frică de întuneric, de moarte, de eternitate. Gândurile se înfigeau ca un bold în universul meu, și cu cât mă gândeam mai mult la toate astea, cu atât mă îndepărtăm mai tare de colegii mei de școală, dintre care majoritatea erau senini și veseli. Eram singur. Și apoi, am făcut cunoștință cu Alva.”

Speră odată cu această prietenie să scape de singurătate și de lipsa de afecțiune, ceea ce se și întâmplă pentru o perioadă. Alva însă are și ea trecutul său, care nu este cel mai fericit.

„N-o să uit niciodată acea senzație, sentimentul că am aruncat o privire în interiorul celuilalt. Preț de o secundă, am văzut durerea care se ascundea în spatele cuvintelor și gesturilor ei, ea a reușit să-și facă o idee despre secretele mele, ascunse undeva adânc. Dar n-am mers mai departe. Am rămas amândoi pe pragul lumii celuilalt și n-am pus întrebări.”

După terminarea școlii, Jules și Alva se pierd din vedere. Alva se căsătorește cu un scriitor rus. Jules va începe studii de drept, pe care însă le va abandona. Se simte vinovat de moartea părinților, de faptul că nu este pasionat de fotografie, așa cum și-ar fi dorit tatăl său, de ultimile cuvinte spuse părinților… Vor reuși cei doi să se regăsească într-un final? Sau destinul va decide altfel?

Cei trei își urmează propriu drum, despărțiți de diferențe și totuși apropiați. Se iubesc și se acceptă. Însă „inamicul” invizibil este mereu prezent, apare, dispare, se diminuează, reînvie. Vă întrebați despre ce vorbesc… despre durerea singurătății. Și totuși viața merge înainte.

„Nu ești vinovat c-ai avut copilăria pe care ai avut-o și nici pentru moartea părinților noștri. Dar ești responsabil pentru efectul pe care-l au chestiile astea asupra ta. Numai tu ești responsabil pentru tine și viața ta. Și dacă faci ce-ai făcut și până acum, o să primești doar ce-ai primit și până acum.”

Singurătatea este subiectul principal al romanului. Nu este însă vorba numai despre aceasta, ci și despre importanța familiei, despre copilărie, vinovăția resimțită, întrebări despre viață, despre moarte, despre destin și nu în ultimul rând, despre iubire în toate formele ei: părintească, între frați, între două persoane de sex opus.

„M-am uitat spre Alva, zăpăcit. Oare să-i împărtășesc bănuiala mea, ceva ce nu recunoscusem până atunci nici față de mine? Că îmi irosisem cei mai frumoși ani din cauza unor sentimente de vinovăție inconștiente, că începusem niște studii la nimereală și mă apucasem apoi din nou de fotografiat? Că în toți acești ani nu mi-am permis să scriu deși era ceva ce îmi plăcea?”

Autorul povestește atât de realist, atât de profund, atât de „empatic” îmi vine să spun, încât simțeam ceea ce trăiau protagoniștii. Cuvintele transmit sentimentele, trăirile, speranțele, dorințele cele mai ascunse. Wells prezintă povestea într-un mod delicat, sensibil, cum numai o poezie poate să o facă… Scriitura este cursivă, frumoasă, elegantă, alegerea cuvintelor perfectă.

„Viata nu e un joc cu sumă nulă. Nu ți-e datoare cu nimic și lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. Uneori pare că are sens, alteori pare atât de nedrept, încât începi să te îndoiești de toate. Am smuls masca sorții, dar n-am găsit nimic sub ea, în afară de coincidențe.”