Cavalerul templier

Am început să citesc cu mare nerăbdare cel de-al doilea volum al trilogiei Cruciadelor, imediat după ce l-am terminat pe primul (despre care am scris aici). Povestea lui Arn Magnusson și al Ceciliei abia începuse și vroiam neapărat să știu cum continuă.

A doua parte se petrece după zece ani de la întâmplările din « Drumul spre Ierusalim ». Arn Magnusson, numit acum Arn de Goția conform regulilor cavalerilor templieri, a devenit cavaler și este exilat în Țara Sfântă, unde datorită curajului și vitejiei sale a urcat în grad și acum este Comandantul fortăreței din Gaza. 

« Ei aparțineau sfintei oștiri a Domnului și nu dădeau ascultare nici unui rege ori episcop, nici măcar regelui sau patriarhului Ierusalimului – nimănui în afară de Sfântul Părinte de la Roma. »

Cecilia este închisă într-o mânăstire de maici în urma sentinței date de Biserică, chinuită de dor și de maica stareță, Rikissa, o adevărată scorpie, de o răutate și invidie ieșite din comun. Cecilia va naște copilul lui Arn, care însă îi va fi luat deîndată și crescut de rudele lui Arn. Durata penitenței este de douăzeci de ani, la despărțire, Cecilia și Arn au jurat că vor rezista și că vor face tot ce le stă în putință pentru a fi din nou împreună.

Țara Sfântă este în permanentă stare de război, cavalerii templieri se luptă împotriva dușmanilor lor, sarazinii. Arn este cunoscut și respectat de către aceștia pentru curajul său legendar și pentru compasiunea de care dă dovadă. S-a maturizat, a învățat multe de la sarazini, s-a adaptat regulilor impuse de către Ordinul Cavalerilor Templieri și le urmează, dar nu renunță la gândirea sa logică, independentă, dobândită prin educație.

« – Întotdeauna mi-a plăcut să aflu lucruri noi, cred. Când eram copil a trebuit să învăț latină și filozofie și altele asemenea, dar aici, în Țara Sfântă, am vrut să învăț lucruri mai practice. Arabă, desigur, dar și arta războiului și a negoțului. Nu sunt chiar așa de barbari, nu-i așa ? »

Viața aici nu este ușoară, perioadele de război alternează cu cele de pace, orice eveniment destabilizează situația actuală. Victoriile sunt împărțite, câștigă când creștinii, când sarazinii. Yussuf, cunoscut și sub numele de Saladin a devenit conducătorul oștirii sarazine, a reușit să-i unească pe aceștia, căpătând astfel un avantaj considerabil în fața armatei creștinilor.

Arn îi salvează viața lui Saladin, când acesta călătorește la un moment dat incognito și este atacat de tâlhari. Începând din acest moment, lucrurile se schimbă pentru amândoi. Totul îi desparte : religia, educația, gândirea și totuși… se respectă reciproc și învață unul de la celălalt. Această relaționare nu-i va împiedica să se lupte atunci când se întâlnesc în război. Arn va lua parte la cele mai importante bătălii, va conduce cavalerii templieri la victorie, dar va fi și înfrânt alături de ei culminând cu eșecul de la Hattin.

« Yussuf era cu totul amuțit de omul pe care îl avea în fața ochilor. Nu avea nimic în înfățișare care să aducă cu ceea ce făcuse. Acest Al Ghouti, acest diavol din iad, radia o liniște interioară ciudată. Coiful și-l dăduse jos și îi atârna de un lanț scurt peste umăr și se vedea că are toate trăsăturile unui demon, ochii albaștrii strălucitori, părul scurt și blond și o barba aspră, neîngrijită. Dar avea în față pe cineva care tocmai ucisese trei sau patru oameni – în agitația lui, Yussuf nu mai putuse ține socoteala, lucru nefiresc pentru el, iar Yussuf văzuse mulți oameni chiar în aceea clipă a victoriei, când tocmai sfârșiseră de ucis și câștigaseră bătălia. Acest om era deosebit. »

În același timp, Cecilia este închisă în mănăstirea Casa Domnului, stareța Rikissa face parte dintr-un clan rival, motiv pentru care o va supune la chinuri și suplicii, o va nedraptati de fiecare dată când are ocazia. Cecilia își va face însă două prietene, Cecilia Blanca, logodnica pretendentului la tron Knut Eriksson și Ulvhilde Emundsdotter, se vor ajuta reciproc pentru a trece peste toate neajunsurile alinându-se și susținându-se reciproc.

« Poate că n-ar fi devenit atât de apropiate dacă s-ar fi întâlnit dincolo de ziduri ca femei libere – ca stăpâne de moșii vecine, de pildă. Dar aici, la Casa Domnului, închise și înconjurate de femei lașe și răutăcioase care le urau, erau unite una de cealaltă de sentimente încinse ca focul. Vor rămâne cele mai bune prietene pe vecie.»

Jan Guillou ne va relata și despre obiceiurile, conflictele și intrigile politice, cât și din cadrul Bisericii atât din Țara Sfântă, cât și din Vastra Göteland. În acest volum, cititorul este introdus mult mai rapid în acțiune, ritmul este alert, scenele se derulează cu viteză, ca și când ar fi un film pe fast forward.

« Dar, la urma urmei, nimic nu era sigur în lumea bărbaților. O logodnă putea fi ruptă pentru că familia bărbatului fie pierduse, fie câștigase războiul. Bărbații luptau pentru putere, nimic altceva nu conta. O căsătorie putea însemna alianțe fie pentru familile învingătoare, fie pentru cele învinse și, de obicei, singurul lucru sigur era că viitoarele mirese întotdeauna aflau ultimile. »

Autorul alternează poveștile celor doi protagoniști, Arn și Cecilia. Fiecare dintre ei trece prin experiențe grele, de multe ori văzând moartea cu ochii, fără însă să se oprească din a speră că se vor reuni după cei douăzeci de ani de penitență. Unele dintre personajele secundare sunt personalități istorice : Saladin, regele Baldwin al-IV-lea, Richard Inima de Leu, dând astfel realism și credibilitate poveștii. Ceilalți protagoniști ajută la “condimentarea” acțiunii. Aș vrea să le amintesc pe cele două prietene ale Ceciliei, dar și pe Harald ∅ysteinsson, cavaler templier și prietenul lui Arn și pe părintele Louis, trimis de către Sfântul Părinte în recunoaștere în Țara Sfântă.

Mi-a plăcut mult și acest al doilea volum, poate chiar mai mult decât primul. Este mai alert, m-a ținut în suspans de la început până la sfârșit și bineînțeles că finalul nu a făcut decât să-mi crească curiozitatea pentru cea de-a treia parte.