Numele trandafirului

Sunt cărți pe care le citim la un moment dat în viață și nu surprindem toate interpretările sau toată esența acestora, din simplu motiv că le citim prea devreme. “Numele trandafirului” este una dintre aceste cărți pentru mine. Am citit-o în adolescență și nu am surprins decât partea polițistă, partea în care Guglielmo, însoțit de Adso caută criminalul și interpretează dovezile. Recitind-o acum, am descoperit atmosfera din mănăstirile Evului Mediu, filozofia, fricile acelei perioade, ignoranța, violența și nu în ultimul rând simbolismul romanului.

Acțiunea se desfășoară în Evul Mediu, în anul 1327, și îi are în centrul său pe Guglielmo, un călugăr franciscan și pe discipolul său benedictin Adso, tânăr și neexperimentat. Se îndreaptă către o mânăstire izolată de lume pentru a participa la o întâlnire foarte importantă. Ajungând acolo mai devreme, abatele Abbone le va cere ajutorul în rezolvarea misterului morții fratelui Adelmo. 

Pe măsură ce înaintează în cercetarea faptelor și dovezilor, ca un adevărat Sherlock Holmes al Evului Mediu, bazându-se pe observație, logică, psihologie și experiență sa de inchizitor, fratele Guglielmo plasează biblioteca mânăstirii în centrul anchetei. Aceasta este un adevărat labirint, o enigmă cunoscută numai bibliotecarului, ajutorului său și abatelui, pentru restul rămânând un mister.

„Biblioteca este un labirint mare, semn al labirintului lumii. Intri și nu știi dacă mai ieși. Nu trebuie să depășești coloanele lui Hercule.”

Înțelegem că este una dintre cele mai vaste biblioteci din aceea perioadă, călugării copiază lucrările care le cad în mână și le pun la păstrare.

„Biblioteca asta poate a fost facută să salveze cărțile pe care le adăpostește, dar acum trăiește ca să le îngroape. De aceea a devenit izvor de necredință.”

Lectura este cenzurată de abate, cărțile se pot consulta numai cu acordul acestuia. Zilele trec, morții se înmulțesc. Ancheta înaintează spre un deznodământ neașteptat. 

„In orice caz, trebuie să căutăm motivele. Și că există, mi se pare neîndoielnic. În Edificiu se respiră un aer reticent, toți ne ascund ceva. Deocamdată nu am adunat decât unele insinuări, destul de nesigure, de fapt, asupra unei anumite legături ciudate dintre Adelmo și Berengario. Asta înseamnă că vom ține ochii în patru pe ajutorul de bibliotecar.”

Pe lângă ancheta propriu zisă, cititorul este introdus în atmosfera din mânăstire, cu obiceiuri dure, cu reguli ce trebuie respectate, dar și în problemele teologice, politice și morale ale vremii respective. 

„- Adso, a spus Guglielmo, ai observat, desigur, că lucrurile cele mai interesante se petrec noaptea. Noaptea se moare, noaptea se cutreriera prin scriptorium, noaptea intră femei în incinta mânăstirii… Avem o abație de zi și o abație de noapte, și cea de noapte pare, din nenorocire, mai interesantă decât cea de zi.”

Vom descoperi arhitectura bibliotecii, explicată în detaliu, și obiecte uzuale folosite de călugări, ceea ce întregește imaginile.Toate acestea devin cumva accesibile, vizuale, puse în scenă de Umberto Eco.  Odată cu apariția lui Bernardo Gui, un inchizitor crud, intolerant, neinteresat de adevăr, fanatic, ambițios aflăm vizuinea asupra ereziei și asistăm la un “proces”. 

Cartea este scrisă la persoana întâi, că o mărturie a unei experiențe trăite de Adso ce trebuia neapărat împărtășită. Despre Adso nu vom afla prea multe, este un tânăr mânat de curiozitate, însetat de cunoaștere, care, cu această ocazie învață să se folosească de informații pentru a trage o concluzie. Am avut senzația că se eclipsează pentru a-l lăsa în lumina reflectoarelor pe Guglielmo, pentru care resimte o admirație și un respect deosebit. 

„Nouă ne revine și datoria de a deosebi răul de bine și de a înțelege slăbiciunile omului. Sunt novice, dar voi fi călugăr și sacerdot și trebuie să învăț unde șade răul și ce influență are, pentru că într-o zi să-l recunosc și să-i învăț și pe alții să-l recunoască.”

Guglielmo este un personaj complex, pe care învățam să-l descoperim prin ochii novicelui său, descifrează și citește codurile, se folosește de logică cu o abilitate ieșită din comun și își permite să și greșească, nu neglijează nici un amănunt și caută legăturile între coincidențe. Mi-a plăcut de el, poate aș fi vrut să fie mai curajos mai ales în scena procesului, pe de altă parte sunt conștientă că s-ar fi pus în pericol inutil.   

„Si așa fac eu acum. Pun cap la cap o grămadă de elemente nelegate între ele și îmi închipui tot felul de ipoteze. Dar trebuie să-mi închipui multe și foarte numeroase sunt atât de absurde, că mi-ar fi și rușine să ți le spun.”

În timpul lecturii căutam semnificația titlului și nu găseam nimic care să aibă legătură apropiată sau depărtată cu “trandafirul”. Autorul m-a lămurit în “Marginalii la Numele trandafirului” în care ne explică o parte din alegerile făcute, inlcusiv alegerea titlului. 

“Ideea cu Numele trandafirului mi-a venit aproape din întâmplare și mi-a plăcut pentru că trandafirul este o reprezentare simbolică atât de densă de semnificații, încât nu i-a mai rămas aproape nici una; (…).”   

Sunt șase sute de pagini captivante, care necesită concentrare, gândire pentru a surprinde esența ideilor și a simbolurilor. Multe dintre ele sunt biblice (așa le-am interpretat eu): șapte zile în șapte părți pentru a găsi criminalul, patruzeci de călugări în bibliotecă, focul purificator, viziunile și multe altele pe care vă las să le descoperiți. 

„Anticari, copiști, caligrafi și cărturari erau așezați fiecare la masă lui, câte una sub fiecare fereastră. Și, cum ferestrele erau patruzeci la număr (număr cu adevărat perfect, datorat înzecirii patrulaterului, ca și cum zece porunci ar fi fost proslăvite de cele patru virtuți cardinale), patruzeci de călugări ar fi putut lucra în același timp, chiar dacă în acel moment nu erau decât vreo treizeci.”

Fiecare parte este compusă din mai multe capitole, la începutul fiecăruia dintre acestea, autorul face un mic rezumat într-o frază, a ceea ce urmează să se întâmple. Lectura este însă îngreunată (cel puțin în ediția citită de mine) de citatele în limbă latină netraduse, care întrerup ritmul. 

Nu știu cum să închei, sunt atât de multe de spus, atât de multe de transmis! 

„- Dar cine avea dreptate? Cine are dreptate, cine a greșit? Am întrebat nelămurit.

– Toți aveau dreptate și toți au greșit.

– Dar dumneavoastră, am strigat, cuprins parcă de răzvrătire, de ce nu luați o poziție, de ce nu-mi spuneți de partea cui este adevărul?”