Inocentul

Ian McEwan este descoperirea anului pentru mine, primul roman pe care l-am citit este « Sâmbătă » care mi-a plăcut foarte mult, am continuat apoi cu « Coaja de nucă», « Operațiunea Sweeth Tooth », « Câinii negrii » și « Solar ». Dornică să mai citesc, am cumpărat « Inocentul ». La fel ca în celelalte romane, autorul reușește să mă uimească și cu acesta și o vă povestesc de ce…

Acțiunea se petrece după cel de-al doilea război mondial în 1955, în Berlinul de Vest înainte de construcția zidului și se bazează pe un fapt real. Orașul « împărțit » este dominat de o aparentă colaborare între puterile care au câștigat războiul, ceea ce însă nu-i împiedică însă să se spioneze reciproc.

« Am construit o stație radar chiar lângă linia de demarcație cu sectorul rusesc. Auzit-ai de AN/APR9 ? Nu ? Un receptor foarte perfecționat. Sovieticii au o bază aeriană aproape de Schönefeld. O să le captăm transmisiunile. »

În acest context apare Leonard Marnham, un tânăr englez de 25 de ani, specialist în comunicații, care ajunge la Berlin pentru a ajuta la interceptarea comunicațiilor sovietice. Această misiune, denumită Gold este o colaborare între englezi și americani menită să aducă informații despre planurile strategice ale sovieticilor. Leonard îl are ca șef pe Bob Glass, un american, sigur pe el, arogant, aproape antipatic, (cel puțin la început) și care va juca un rol important în viața tânărului nostru.

Inițial am zis că este un roman de spionaj, dar pe măsură ce înaintam în lectură,  partea aceasta se dovedea a fi mai mult în fundalul poveștii. Nu vreau să credeți că nu avem parte și de spionaj, de contraspionaj, sunt prezente, doar că nu în prim plan. În centru se află personajul nostru, Leonard, naiv, inocent atât sentimental cât și profesional.

« Dădea târcoale gropii ca să vadă mai bine, dar părea a fi invizibil. Această urma să fie atitudinea permanentă a celor din jur și Leonard învață să procedeze aidoma : nu vorbești cu ceilalți decât dacă munca lor este relevantă pentru ceea ce faci tu. »

Venit dintr-un orășel pierdut din Anglia, Tottenham unde locuia cu părinții, această călătorie i se pare o aventură în sine, la început emoționat, nesigur pe el, se va pregăti pentru misiune așa cum știe el. Va încerca să se adapteze, să mimeze ce fac ceilalți, să le preia ideile, să pară opusul a ceea ce este. Până în acel moment, nu trăise sentimente profunde, nu știa cum a reacționeze în societate, dar va învăța.

« Leonard își spuse că viața sa era pe punctul de a se schimba – și nu greși, după cum avea să se dovedească ulterior. Când mai avea zece pași până la masa ei, femeia zâmbi. »

În acel an petrecut la Berlin, se va îndrăgosti de Maria Eckhart și va trece prin toate etapele unei relații : se vor certa, se vor împăca, își vor seta limite, vor greși și într-un final se vor logodi. Leonard va reuși să delimiteze o perioadă, viața personală de cea profesională, până într-un punct, când se vor intercala și vor « completa » maturizarea sa într-un mod destul de forţat, brusc și abrupt. Odată cu trecerea timpului, deciziile luate, chiar dacă păreau a fi logice, va realiza că nu sunt.

« Cu fiecare pas cu care se depărta de depozit, se mai apropia puțin de Maria. Nu vorbise despre ea cu nimeni la serviciu și cu ea nu putea discuta despre ceea ce făcea.»

Maria este divorțată, fostul soț, Otto, este un soldat neamț, violent, alcoolic care va intra în relația lor sub o formă la care sigur nu vă gândiți.

« El singur o alungase pe Maria. Ea era cel mai bun lucru care i se întâmplase. Trecu mental în revistă diferite bucurii din copilărie, aniversări, vacanțe, Crăciunuri, intrarea la universitate, transferul la Dollis Hill. Nu găsea nici o întâmplare măcar pe jumătate atât de fericită. »

În seară logodnei celor doi, Otto se va introduce în apartamentul unde aceștia sărbătoreau și… Leonard își va pierde inocența și naivitatea (mai mult nu vă spun).  Visul frumos se va transforma foarte curând într-un coșmar pe mai multe planuri.

Dacă prima parte a romanului este lentă, cu descrieri, cu exemplificări, aproape plictisitoare, ritmul se schimbă în partea a doua, devine alert și cu răsturnări de situație, personajele evoluează rapid. Autorul strecoară referințe muzicale în text, care sunt cumva prevestitoare pentru starea de spirit a lui Leonard, mi-a plăcut acest « artificiu » (pe care nu l-am remarcat chiar de la început).

« La început nu reuși să găsească melodia neîmblânzită care care să-i exprime în mod adecvat sentimentele. Toate cântecele de iubire languroase pe care le știa erau prea politicoase și cu perdea. Ceea ce s-ar fi potrivit cu starea lui de spirit de acum erau șlagărele americane răgușite și fără de noimă pe care crezuse că le disprețuiește.»

În substratul romanului vom regăsi și o parte profundă despre inocență, naivitate și responsabilitate, manipulare, vină și despre cum personajele vor trăi cu aceste sentimente. Ca de obicei, Ian McEwan surprinde cititorul la sfârșit, epilogul se desfășoară mulți ani mai târziu, în 1987. Dacă stau să analizez finalul, nu cred că ar fi putut să se termine altfel, părerea mea bineînțeles.