Doamna Dalloway

Am tot amânat lectura romanului, fără să am un motiv anume, de fiecare dată când îmi ziceam că acum este momentul, alegeam altă carte, poate pentru că aveam o idee preconcepută despre Virginia Woolf. Într-un final, mi-am luat inima în dinți și am început. 

Cartea are aproximativ două sute de pagini şi nu este o lectură foarte uşoară sau foarte accesibilă, este un roman foarte dens, sensibil, încărcat emoțional. Fără o acțiune propriu zisă, fără o intrigă explicită, autoarea ne prezintă o zi de iunie a doamnei Clarissa Dalloway în care aceasta face pregătiri pentru o petrecere, unde este invitată toată lumea bună a Londrei, inclusiv Primul Ministru.

În centru, o vom avea, bineînțeles pe Clarissa, cu toate întrebările și nedumeririle ei. O vom urma prin parc, pe la florărie, acasă, în compania fiicei, a soțului, a unui fost iubit şi a altora.

“Proşti mai suntem! Își spunea Clarissa în timp ce traversa Victoria Street. Dumnezeu știe de ce ne-o fi atât de drag orașul ăsta al nostru, de ce îl demolăm și-l recreăm minut de minut; tot așa sunt și făpturile acelea șleampăte, jalnice specimene ale mizeriei, creaturile pripăşite în pragurile caselor (unde-și beau degradarea); e o stare ce nu poate fi remediată nici prin legi ale Parlamentului, gândea ea ferm convinsă, din una și aceiași pricină : își iubesc viața lor. ”

Vom fi teleportați în conștiințele personajelor cu care se întâlnește, fără avertisment uneori acestea fiind chiar suprapuse. Vom sări dintr-o minte în alta (și sunt destule), vom trece de la o problemă la alta, de la o întrebare la alta. Știu, sună complicat… și chiar este. Însă, ceea ce dă forță acestui roman, din punctul meu de vedere, este fix această multitudine de fațete umane cu care interacționăm din interiorul minții și acest lucru este fascinant.

Clarissa este o femeie de aproximativ cincizeci de ani, măritată cu Richard Dalloway, politician și foarte bine văzut în societate. Își pune multe întrebări în ceea ce privește viața ei de până atunci, temerile, sentimentele, valorile.

“Era conștientă că-i lipsește ceva. Nu frumusețe, nici minte. Ci ceva profund, care se infiltra; un fluid cald care răzbește la suprafață și dizolvă răceala dintre bărbat și femeie, sau dintre femei. Iar asta era un lucru pe care îl percepea confuz. ”

Pregătirea petrecerii apare ca un leitmotiv al romanului tot timpul în fundal, am simțit nevoia Clarissei de a interacționa, de a se arăta în public, ca și când ar trăi numai prin ochii celorlați.

De altfel, cu fiecare personaj în mintea căruia intrăm, Clarissa va fi conturată și descoperită în intimitate, din puncte de vedere diferite. L-aș evoca printre alții pe Peter Walsh, un fost iubit care o vizitează inopinat, care îi va trezi amintirile și regretele din tinerețe și o dată cu ele, primele sentimente erotice, lăsând astfel să se întrevadă cum era ea în trecut.

“Pe vremea aceea, Peter avea felurite revelații. Aceasta din urmă – și anume că o să se mărite cu Dalloway – era în momentul acela, orbitoare, copleșitoare. Provenea dintr-un fel de – cum să-i spună? – dintr-un fel de degajare în atitudinea ei față de tânăr; ceva matern; un soi de blândețe. Discutau politică. În tot timpul mesei încercase să prindă ce anume își spuneau.”

Prin Elisabeth, fiica ei de șaptesprezece ani și prin soțul ei Richard, îi vom descoperi prezentul, evoluția, poate plafonarea, superficialitatea.

La polul opus, vom intra și în mintea lui Septimius, personaj cu care Clarissa nu interacționează, trece pe lângă el în parc. Este un personaj deprimat și deprimant, cu probleme psihiatrice, fost soldat, înecat în propria melancolie și vinovăție a supraviețuitorului. Gândurile lui sunt cel mai greu de urmărit, trece de la o extremă la alta, de la o idee la alta, de la o stare la alta. Cu el, autoarea abordează subiecte sensibile ale vremii respective, depresia și intențiile de sinucidere.

Aș putea să continui să vă povestesc despre personaje, care așa cum ziceam sunt numeroase, dar cred că v-aș strica plăcerea de a le descoperi dacă citiți cartea.

Ritmul este lent (câteodată prea lent), trecerea timpului este marcată de gongul Big Ben-ului care întrerupe șirul gândirii, pe care eu l-am perceput ca un martor al zilei respective.

“Big Ben a bătut de jumătate. (…) Așa gigantic cum era, dangătul avea o legătură cu ea. Adânc, adânc, în miezul lucrurilor obișnuite, pătrunsese degetul ceasornicului, conferind clipei solemnitate.”

Virginia Woolf are un stil aparte, feminin, al ei, reușind să construiască un portret psihologic detaliat al Clarissei. Cu cât înaintam în lectură, cu atât o vedeam mai clar, ca un grafician care desenează linie după linie pentru ca la sfârșit, tabloul să fie complet.

Ce să zic în încheiere ? Știți senzația pe care o avem câteodată când mergem pe stradă și ne gândim ce anume gândesc ceilalți în acel moment ? Exact asta am simțit citind… că sunt în mintea celorlalţi…